După orele de muncă, Gelu se întoarce acasă cu un brad la subraţ, pe care, aflăm mai tîrziu, l-a obţinut cu mare greutate. În aceste zile, pînă şi un brad mic pare să fie o izbîndă demnă de mîndrie. Maşina de poliţie care patrulează prin cartier, zvonurile din vecini şi transmisiile televizate anunţă zile tulburi şi conflicte iminente. Cadrul îl reprezintă sărbătorile de iarnă ale sfîrşitului de an 1989, sărbători caracterizate de groază, temeri, senzaţia de urmărire continuă şi nesiguranţă. Ceauşescu, la întoarcerea sa dintr-o vizită oficială în Iran, găseşte corabia conducerii în derivă, aproape de naufragiu şi iniţiază prompt cîteva măsuri propagandistice pentru a calma apele.
Pentru Gelu pare, pentru moment, să se apropie nişte sărbători obişnuite, aceasta pînă cînd află de la băiatul său, Marius, de scrisoarea pe care i-a trimis-o Moşului. În ea, Marius îi ceruse lui Moş Gerilă o geantă nouă pentru mama sa, iar pentru tatăl său, să moară nea Nicu. Înspăimîntat, Gelu îşi iese din minţi, un val de emoţii polarizante cuprinzîndu-i întreaga fiinţă. Desigur, copilul nu avea nicio vină; el îi ceruse Moşului ceea ce credea că tatăl său îşi doreşte, aşa cum probabil auzise prin casă.
Pentru Gelu lucrurile nu sunt însă nici pe departe atît de simple, iar spaima sa se manifestă rapid prin diferite forme. Ba îşi smuceşte băiatul în toate părţile, ba îşi aprinde ţigară după ţigară, frica sa capătă (previzibil) chiar conturul unei forme patologice de paranoia. Atunci cînd o vecină bate la uşă, cerînd ceva făină, Gelu crede că întrebarea ei nu a fost decît un pretext pentru a-l controla. Zornăitul telefonului fix, element atît de drag şi specific oricărui thriller, îşi face loc şi în scurtmetrajul lui Bogdan Mureşanu. Gelu primeşte un telefon (la care răspunde soţia sa!) de la întreprinderea la care lucra cu indicaţii pentru participarea la o mare adunare populară ce avea să aibă loc ziua următoare în Capitală. A doua zi, Gelu, după o noapte de nesomn în care caută diferite soluţii pentru a scăpa de ameninţarea scrisorii, se află în duba întreprinderii, printre pancarte cu figura celui mai iubit fiu al poporului. Pentru mine acest final are o dublă semnificaţie. Desigur, pe de o parte, încheie rotund experienţa absurdă şi comică a lui Gelu, mai precis, prin începutul Revoluţiei la Bucureşti. Pe de altă parte însă, regăsesc în portretul lui Gelu din finalul filmului tragedia tuturor românilor care au încetat să mai spere şi care, chiar şi după Revoluţie, au rămas captivi în aceleaşi structuri comuniste, îmbîcsite şi profund ancorate în iluzoriul nostalgic al unui timp de care se pare că nu ştim, sau nu vrem să ne descotorosim.
În fond, Gelu este mărturia mentalităţii care a marcat o parte semnificativă a societăţii ante-decembriste. Felul în care se ascunde şi faptul că soţia sa îi ia locul atunci cînd cineva bate la uşă sau cînd sună telefonul sunt doar reflectări ale laşităţii şi lipsei de asumare a propriilor păreri şi concepţii. Poţi însă să-l condamni? Mai mult, atitudinea lui Gelu n-ar putea fi oare răspunsul la întrebarea de ce nu s-a făcut nimic mai devreme? Crezînd că este singur, izolat în lupta cu forţele represive, Gelu decide, pentru liniştea familiei sale, să abandoneze lupta sau s-o amîne. Cea mai însemnată întrebare în acest sens, ar fi, mai degrabă, în ce măsură este Gelu, prin estomparea propriilor dorinţe, deci implicit prin conformare, parte a acestui complot mizerabil care bîntuie spiritul colectiv şi după 30 de ani de la desfiinţarea sa.
Există constant, pe durata desfăşurării spaimei lui Gelu, problema sau riscul ca extazul spectatorului, absurdul şi umorul macabru al situaţiei să umbrească experienţa protagonistului. Mai exact, faptul că eu, spectatorul de azi, ştiu că în ziua următoare celei din scurtmetraj începe Revoluţia şi de aceea am impresia că anxietatea lui Gelu se manifestă exagerat, generează distanţare între cel surprins pe ecran şi mine, cel care îi urmăresc evoluţia. Această distanţare este deloc favorabilă empatizării cu spaima lui Gelu, proces interior oricum greu de înţeles în totalitate pentru un spectator care nu a trăit perioada respectivă. Cumva, Bogdan Mureşanu şi directorul de imagine, Tudor Platon, reuşesc să controleze acest risc, îndepărtîndu-se pe alocuri de Gelu cu planuri-secvenţă (tipice Noului Val) care ne aduc aminte cît de adîncă şi, de fapt, deloc amuzantă este frica protagonistului.
Cadoul de Crăciun este un demers cît se poate de curajos şi bine pus la punct, dar care mie mi-a lăsat impresia unei simplificări a unui conflict puternic înrădăcinat în românii care au trăit acele vremuri. Totuşi, ironia îşi are locul în acest context, devoalînd vulnerabilitatea naturii umane şi manifestările acesteia.
Chiar dacă nu gust prezenţa comediei (fie ea neagră sau de orice alt fel) în astfel de contexte, cred în demersul lui Bogdan Mureşanu, pentru că nu ezită să ofere o viziune nouă asupra unui moment îndelung înfăţişat pe marele ecran şi pentru că povestea, cu izul ei horroresc, deschide calea unor orizonturi încă nedescoperite sau neexploatate de cinematografia românească.