Silvestri cu pianista Luiza Borac
În iunie 2020, casa germană Profil Medien a lansat un dublu CD, pe care-l consider fundamental pentru cultura muzicală românească actuală: integrala lucrărilor pentru pian de Constantin Silvestri, pentru prima dată publicată pe un disc. O integrală completată de trei piese pentru pian solo de György Kurtág, cunoscutul creator maghiar născut la Lugoj în anul 1926, dar şi singura parte finalizată de George Enescu dintr-un proiectat concert pentru pian şi orchestră.
De la moartea lui Constantin Silvestri s-au împlinit, în 2019, 50 ani; a fost unul dintre marii dirijori ai secolului XX, la nivel mondial, rămânând în memoria colectivă drept dirijorul providenţial care a transformat o orchestră de provincie din Marea Britanie, Orchestra Simfonică din Bournemouth, într-unul dintre ansamblurile apreciate la nivel global. Constantin Silvestri a părăsit România comunistă în 1959, după o carieră fulminantă desfăşurată la pupitrul principalelor orchestre bucureştene: Filarmonica, Orchestra Simfonică Radio, Opera Română. S-a stabilit în Marea Britanie, unde s-a şi stins prematur din viaţă, la 56 ani, în 1969.
Dacă poate de dirijorul Silvestri încă se mai vorbeşte, despre compozitorul Silvestri se ştiu cu atât mai puţine. A împărtăşit soarta altor mari nume româneşti, printre ele, Dinu Lipatti: aceea ca interpretul să fie cu mult mai cunoscut decât compozitorul. Dintre lucrările orchestrale, i se cântă astăzi mai des cele Trei piese pentru orchestră de coarde, iar dintre lucrările pentru pian, Baccanala din Suita nr. 3. Însă creaţia sa este mult mai vastă, iar Luiza Borac face această necesară reparaţie morală pentru toţi, de a edita, pentru prima dată, integrala lucrărilor pentru pian de Constantin Silvestri.
Descoperim, cu uimire, poate, un compozitor foarte matur, cu o gândire de avangardă, care păstrează şi filonul muzicii tradiţionale româneşti inclus în ADN-ul său. Iar Luiza Borac înţelege atât de bine acest univers în care coexistă modernul cu ancestralul, dar şi o tuşă de umor, sesizat de pianistă, care vine chiar din personalitatea lui Silvestri, care, după mărturiile contemporanilor săi, ar fi cunoscut... 20.000 de glume. Şi este important şi faptul că Luiza Borac a lucrat alături de muzicieni care la rândul lor au colaborat direct cu Silvestri: printre ei, Gheorghe Halmoş, cel care a interpretat în primă audiţie Sonata a IV-a pentru pian de Silvestri.
Luiza Borac este recunoscută la nivel internaţional pentru discurile sale multi-premiate cu muzica lui George Enescu şi Dinu Lipatti. Discul apărut în iunie 2020, pe lângă bogăţia muzicii lui Silvestri, ne propune şi întâlnirea cu muzica lui Enescu: puţin cunoscutul şi rar abordatul Concert pentru pian şi orchestră. De fapt, o singură parte dintr-un proiectat concert pe care Enescu nu l-a finalizat niciodată, compus la 16 ani, în aceeaşi perioadă când adolescentul Enescu lucra şi la Poema română, o lucrare încărcată de suflu romantic, purtând însă deja marca stilistică a unui mare compozitor. Înregistrarea de disc a fost realizată în 10 mai 2019, în cadrul unui concert live ce a avut loc la Sala Radio, susţinut de Luiza Borac alături de Orchestra Naţională Radio, dirijor Rossen Gergov.
O mare realizare pentru Luiza Borac şi un dublu album care cred că descrie atât de bine România valorilor muzicale: modernitate, dar şi apelul la filonul tradiţiei, interpretare impecabilă, sensibilă şi urmând mereu spiritul partiturii, dăruire totală şi profesionalism: o Românie pe care ne-o dorim realitate în fiecare zi, pentru fiecare dintre noi.
Albumul a fost difuzat la Radio România Muzical şi poate fi reascultat, însoţit de un interviu cu Luiza Borac, aici: www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2020/disc.htm?a=2722261&c=6341&g=2
Selecţiuni de pe acest disc sunt programate şi pe 1 ianuarie 2021, de la ora 10.00, în cadrul emisiunii Discurile anului 2020.
Elgar cu Nicola Benedetti
Printre discurile nominalizate la premiile International Classical Music Awards 2021 se regăseşte şi un album difuzat de Radio România Muzical: www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2020/disc.htm?a=2775441&c=6341&g=2 pe 10 august 2020: lucrări de Edward Elgar interpretate de Nicola Benedetti.
Discul fusese lansat pe 7 august 2020 de casa Decca, însă în versiune digitală apăruse încă din luna mai - versiune preferată de multe case de discuri în 2020, atipic pe fondul pandemiei Covid-19.
Nicola Benedetti este violonista care în ianuarie 2020 a primit un premiu Grammy pentru discul său cu lucrări de Wynton Marsalis - la înregistrările de pe acest disc, violonista scoţiană a lucrat alături de dirijorul român Cristian Măcelaru, care astfel a primit primul premiu Grammy din cariera sa.
Scoţiana Nicola Benedetti (33 ani), născută dintr-un tată italian şi o mamă scoţiană cu descendenţă italiană, este una dintre cele mai cunoscute şi iubite muziciene britanice. Şi iat-o acum, interpretând un opus definitoriu pentru creaţia britanică: Concertul pentru vioară şi orchestră de Edward Elgar.
După epoca lui Henry Purcell, a trebuit să treacă un secol şi jumătate până la apariţia în istoria muzicii a unui compozitor nativ englez care să aibă un cuvânt greu de spus la nivel mondial. Iar acesta a fost Edward Elgar (1857-1934), autorul Variaţiunilor Enigma, al Marşurilor de pompă şi circumstanţă - embleme ale spiritului britanic. Dar, şi autor al unui concert pentru vioară şi orchestră, creat în 1910, care s-a bucurat imediat de un imens succes. Concertul a fost interpretat în primă audiţie de un celebru violonist al acelui timp, Fritz Kreisler, dirijor fiind chiar compozitorul. Şi a fost înregistrat pentru prima dată în 1932 de un violonist care ne este foarte apropiat: Yehudi Menuhin, care atunci avea doar 16 ani şi studia deja de câţiva ani cu George Enescu.
După al doilea război mondial, muzica lui Edward Elgar a intrat pentru o perioadă într-un con de umbră, chiar şi în Marea Britanie; însă nu şi acest concert pentru vioară şi orchestră care a continuat să fie cântat şi care, mai ales începând cu secolul XXI, s-a bucurat şi de multiple versiuni interpretative înregistrate.
Este o partitură amplă - atât ca timp, durează în jur de 50 minute - cât şi ca ţesătură solistică şi orchestrală. Calitatea discursului orchestral este primordială aici, rolul orchestrei fiind egal cu cel al solistului, a cărui sarcină este cu atât mai dificilă. Viziunea dirijorului, în acest context, este foarte importantă, şi cred că mult din calitatea înregistrării realizate de Nicola Benedetti şi Orchestra Filarmonicii din Londra i se datorează lui Vladimir Jurowski, cel pe care-l cunoaştem din ipostaza de director artistic al Festivalului Enescu.
Nicola Benedetti navighează atent în partitură; atenţia asupra detaliilor, dar şi a obţinerii senzaţiei de întreg unitar vine de la Jurowski, care mânuieşte cu precizie o orchestră calitativă şi foarte maleabilă.
Poate mai mult decât în concertul lui Elgar, pe valoroasa Nicola Benedetti o descoperim în miniaturile pentru vioară şi pian de Elgar, care figurează pe acelaşi disc. Nu putea lipsi celebrul Salut d'amour, evident. Candoare, un romantism departe de a fi edulcorat sau prea agresiv: Nicola Benedetti se apleacă plină de delicateţe asupra acestor mici bijuterii interpretate alături de pianistul Petr Limonov, în versiuni de colecţie pentru un imaginar colectiv romantic de care avem nevoie mai ales în acest zbuciumat şi imprevizibil timp pe care-l trăim.