Neaşteptatul triumf la Premiile Academiei Americane de Film a pus automat în lumină şi producţia precedentă care, deşi aflată în 2017 în cursa pentru Palme d'Or, nu a fost la fel de mediatizată ca titlurile precedente. Cinefilii purişti au fost contrariaţi (şi iritaţi) iniţial de faptul că Okja e o producţie Netflix. Platforma îşi negociază în rândul establishment-ului filmului de artă, şi nu numai, legitimitatea de a participa la festivaluri de profil, fiind considerată, datorită deschiderii mult mai mari pe care o are faţă de public, via internet, o concurenţă neloială cinematografului tradiţional.
Dincolo de rezervele până la urmă fireşti datorate oricărei schimbări de paradigmă, şi care se vor limpezi într-un viitor poate chiar foarte apropiat, Okja e un film marca Netflix, ceea ce nu îi dăunează, în fapt, deloc: combinaţia între artă şi entertainment e bine calibrată, mesajul e clar, povestea e transparentă, iar miza e făţişă. Filmul nu îşi propune să inoveze sau să revoluţioneze nimic şi nici nu promovează un mesaj nemaiauzit, dar lipsa de ostentaţie cu care îşi vede de treabă şi se insinuează direct în mintea şi în sufletul publicului, cucerindu-l frontal, fără scurtături, e onestă şi reprezintă un pariu câştigat încă de la primele cadre.
Corporaţia agro-chimică Mirando se laudă în 2007 că a produs pe căi naturale o rasă de "super-porci", din care au rezultat 26 de specimene care au fost răspândite pe tot globul, la tot atâţia fermieri care să îi crească, chipurile, în pace şi armonie. Zece ani mai târziu, super-porcii, reproduşi între timp la scară industrială, iau deja calea abatoarelor şi se prezintă ca o afacere extrem de profitabilă care urmează a fi încununată cu un eveniment public în care va fi prezentat cel mai reuşit exemplar.
Acesta se întâmplă să fie femela Okja, care aparţine fetiţei Mija şi bunicului ei, din Coreea de Sud. Când o echipă de delegaţi ai corporaţiei vor să o împrumute pe Okja pentru prezentarea de la New York, fetiţa nu opune rezistenţă, dar când află de la bunicul ei că Okja nu se va mai întoarce acasă, Mija se decide să plece la Seul, unde super-purcica ei dragă e ţinută în custodie, şi să o recupereze. În scenă apare o echipă a Frontului Eliberării Animalelor sosită taman din Statele Unite, iar micuţa Mija află cu această ocazie că interesele care gravitează în jurul Okjei sunt mult mai mari decât ar fi anticipat şi, totodată, mult mai dramatice.
Morala trece prin stomac
Motivaţiile care antrenează energiile tuturor celor din ecuaţie variază şi sunt interdependente: corporaţia vizează, în spirit pur capitalist, obţinerea de profit şi încearcă să simuleze grija pentru mediu, ethosul bio postmodern şi adeziunea la valori colective, conştientă fiind că organismele modificate genetic nu figurează în meniurile preferate ale consumatorilor de rând. Prin urmare, se decide să îi menajeze minţindu-i pe faţă.
Rolul pe care Tilda Swinton (o actriţă specială şi inconfundabilă prin excelenţă) îl face ca Lucy Mirando e de natură să ridice publicului părul pe ceafă de indignare şi să-i trezească totodată deliciile estetice pe care rolurile negative bine jucate le produc. Faptul că o interpretează şi pe sora geamănă şi rivală a lui Lucy, nu mai puţin nesuferita Nancy, dublează efectul.
La polul opus, membrii grupului Frontului Eliberării Animalelor (organizaţie care există în realitate şi care operează în manieră similară cu cea din film) se erijează în salvatori ai fiinţelor lipsite de apărare pe care lăcomia şi cruzimea umane le exploatează fără menajamente. Grupul, compus exclusiv din tineri, e mânat de intenţii oneste, necondiţionate şi acţionează din proprie iniţiativă. Sprijinul pe care îl acordă, conjunctural, micuţei Mija vine ca o completare a inocenţei acesteia, dar şi a mijloacelor limitate prin care îşi poate recupera animalul iubit.
"Super-porc", vorba vine: animalul arată ca o încrucişare între un rinocer şi o rozătoare neidentificabilă, dar aspectul e neglijabil. Super-porcii şi Okja, în caz particular, sunt fiinţe înzestrate cu inteligenţă, empatie şi simţire. Legătura pe care Mija a dezvoltat-o cu Okja de-a lungul timpului a depăşit cu mult dimensiunea unei afecţiuni superficiale şi s-a concretizat într-o relaţie profundă, în care se simte o compensaţie pentru absenţa părinţilor morţi, a prietenilor (Mija pare a fi o singuratică învederată) şi o expresie directă a iniţierii în adolescenţă (până la urmă, Okja a însoţit-o de-a lungul vieţii încă de când Mija era un prunc). Dacă facem apel şi la o secvenţă de început, în care Okja îi salvează fetiţei viaţa când aceasta e cât pe ce să cadă într-o prăpastie, avem toate datele unei legături care justifică acţiunile ulterioare în care Mija se va angaja ca să-şi recupereze animalul iubit, mai bine zis, o parte din viaţa ei. Mija nu are interese etice sau financiare, ci e mânată numai de iubire, prin urmare, cel mai solid resort uman existent.
Filmul conţine în egală măsură aventură, acţiune, dramă şi comentariu social şi impresionează prin felul în care aceste componente funcţionează uneori simultan fără a se anula reciproc şi fără a-şi deturna sensurile. Totodată, filmul nu îşi asumă un ton subversiv: ne face conştienţi de capcanele industriei alimentare, de manipulările industriei zootehnice, de uşurinţa cu care consumatorii iau de-a gata produsele dacă sunt gustoase şi, de la Nancy Mirando citire, "suficient de ieftine", şi de ipocrizia cu care tratăm animalele discreţionar, consumându-le pe cele care în mod tradiţional sunt social-acceptate ca fiind comestibile, precum porcii, puii sau vitele, în vreme ce nu ne-ar trece prin minte să ne mâncăm câinii şi pisicile, dar nici pe ai altora.
Filmul nu face o apologie a vegetarianismului, nici măcar voalată: cazul amendat este strict legat de organismele modificate genetic. Nu se sugerează că cei care consumă carne sunt nişte fiare şi nu se trag concluzii. În acelaşi timp, însă, una din scenele finale, de la abatorul în curtea căruia mii de super-porci îşi aşteaptă, guiţând sfâşietor, sfârşitul, e de natură să nască semne de întrebare în minţile spectatorilor. Animalele care aşteaptă să fie sacrificate ca să ajungă în farfuriile cetăţenilor au emoţii şi vădesc sentimente. Când statutul lor de obiecte se însufleţeşte brusc, devine la fel de subit necomestibil sau indigest. Okja are această capacitate subtilă de a produce mici cutremure mentale şi examene de conştiinţă. În afara acestora, oferă, bineînţeles, delectare vizuală (imaginea e superbă şi desfată ochiul chiar şi când prezintă "scene cu potenţial impact emoţional"), suspans şi emoţii cât cuprinde.
Departe de a avea originalitatea, visceralitatea şi umorul neconvenţional al lui Parasite, Okja e o reuşită în sine şi trebuie ferită de comparaţii. Aşa cum e, îşi face loc cu fermitate în sufletele, minţile şi... stomacurile audienţei. Fiindcă e pe Netflix şi nu la cinema, a se vedea pe ecran cât mai mare.