Adaptarea propune, în spiritul confesiunii norvegianului, prezenţa tatălui Heddei, mai consistentă decât aceea similară din Hamlet, ca o amprentă semnificativă în toată povestea.
Mai mult, regizoarea Antonella Cornici valorifică excelent apetenţa pentru teatru a micuţei Alessia Rădescu pentru a o întruchipa pe Hedda fetiţă. Condusă discret de Dorin Ceagoreanu - joc impecabil, deşi lipsit de replică -, Alessia nu are nicio ezitare asupra a ceea ce urmează să facă pe scenă. Generalul este, totodată, unul dintre punctele de tangenţă cu Cehov, o tangenţă speculată rafinat de Ciobotari prin replici din Trei surori şi Unchiul Vania.
Dar Hedda e mai mult decât fiica tatălui său, e un personaj independent în datele sale esenţiale. Flash-urile dintre scene ţes o pânză biografică dincolo de care Hedda este întruchiparea unei exigenţe estetice omogene, exterior şi interior. Şi asta se vădeşte în relaţiile cu toate celelalte personaje, evaluate după cum corespund acestor exigenţe, totul petrecându-se într-un decor adecvat.
Scenografia şi costumele Ancăi Dincă-Puşcaşu sunt rafinate prin eleganţa nuanţelor de gri şi prin lumina care cade pe ele (light design Lucian Moga). Albul este rezervat nevăzutului iar negrul este al Heddei. Părul ei roşcat, misterios detaliu amintit de Ibsen, este elementul tulburător din percepţia eroinei, compensând privirea cea rece. Amelia Toaxen hipnotizează şi îngheaţă tot ceea ce nu trece de un nivel acceptabil de comportament, conform rigorilor ei.
Cad victime cu toţii, cea dintâi fiind mătuşa, interpretată cu farmec de Oana Liciu Gogu, personaj care plăteşte pentru ingerinţele desuet provinciale, comice în economia spectacolului, aduse uşor spre lumea noastră, dar care se răscumpără ("domnişoara Jertfă") prin devotamentul arătat faţă de sora ei, declarat faţă de orice suflet în nevoie şi reconfirmat faţă de Jorgen. Acesta fiind la rândul său, evident, nepotul mătuşilor sale. Fiecare cu propriul background.
Radu Tudosie, amintind pe alocuri de Horaţiu Mălăele, este întruchiparea perfectă a unui adolescent veşnic întârziat, inocent până la enervare şi pierdut comic în hăţişul ştiinţei fără anvergură. Valorifică toate replicile de umor, articulate prin logica surprizei, atât în relaţia cu mătuşa cât şi cu Lovborg.
Jorgen e obsedat de preocupările ştiinţifice în cheie minoră şi de postul de profesor universitar, recunoaşterea supremă a unor merite închipuite. Spre final, când lucrurile se complică, Radu Tudosie se arată la fel de consistent şi în postura celui care-şi urmăreşte interesul fără scrupule sau în inocenta mărturisire a unei atitudini incorecte. "Eu nu am concurat niciodată cu nimeni. Postul de profesor mi se cuvine. Ştie toată lumea că este al meu."
Hedda este un revelator pentru fiecare din jurul ei. Astfel Jorgen sfârşeşte ignorând drama din jurul său, retrăgându-se, meschin, spre reconstituirea unei opere pe care, de fapt, dăduse semne că nu e capabil a o înţelege.
În schimb Brack, ca avocat, este, desigur, versat şi aidoma unui animal de pradă. Cosmin Rădescu se impune ca atare, uneori cu ezitări teatrale, adesea cu forţa de persuasiune a vocii, privirii şi alurii. "Orice dimineaţă e o margine a nopţii" sună ciudat din partea lui Brack, mai apoi uşor umanizat de scena unei îmbrăţişări răvăşite cu Hedda, adaptarea situaţiei din textul original, pentru ca în final să devină ameninţător tocmai prin replicile voit spirituale vizavi de jocul aritmetic în eros, "trei şi nu patru", culminând cu ucigătoarea: "Fii liniştită, nu voi abuza de tine, scumpă Hedda! Poate doar un pic, din când în când".
Irina Bodea Radu este Thea şi transmite multă emoţie şi compasiune, este vădit fragilizată de vârtejul întâmplărilor şi descoperă că este prinsă între pietre tari, ignorată în ciuda efortului ei de furnică devotată. Într-un fel, acel joc aritmetic amintit de Brack se configurează mai degrabă cu ea decât cu avocatul. Hedda descoperă că Thea şi Lovborg au în comun munca la carte aidoma conceperii unui copil. Şi asta declanşează resorturi. Actriţa cu ochi negri, mari, cu chipul plâns, devine Sonia lui Cehov în faţa unui nou început "Trebuie să muncim! Trebuie să muncim! "
Ei bine, amintitul Lovborg, care animă acţiunile tuturor, este esenţial în înţelegerea Heddei. Când apare, în interpretarea lui Marian Politic, aşteptările noastre sunt mari. Tot ceea ce se acumulează despre Lovborg ne proiectează un caracter puternic tocmai prin nonconformism.
De regulă un personaj întors de pe calea pierzaniei fascinează. Costumul actorului este mai elaborat, ca pentru toate experienţele prin care a trecut. De arătat, o face cu parcimonie, atât ca suferinţă cât şi ca ironie. Victoria morală asupra lui Jorgen îi este suficientă dar libertatea pe care şi-o plănuia se suspendă la întâlnirea cu aceea care l-a intrigat cândva. Şi el a fost fascinat de Hedda dar nu i-a înţeles brusca îndepărtare. Acum, când pierde manuscrisul, se pierde pe sine: "Nu pot înfrunta viaţa!"
Şi, totuşi, el este singurul care se poate salva în ochii Heddei. Aceea ce şi-a dorit dintotdeauna să poată modela destinul unui om, îi cere doar atât: "strălucirea frumuseţii absolute". Şi Lovborg, jucat, în fond, în această cheie de Marian Politic, o ratează dintr-o comunicare sincopată. Ratarea lui fiind ratarea Heddei. Pentru că dincolo de perspectiva unui viitor sub şantaj, dincolo de loviturile încasate când Thea este şi partenera lui Lovborg, prin cartea deja scrisă, apoi a lui Jorgen, cu un nou început, Hedda vede năruindu-se totul. "Oh, ce blestem face ca tot ceea ce ating să devină ridicol şi însemnat?... dacă nu era deja?!"
Amelia Toaxen face o Hedda absolut memorabilă, atât în jocul cu personajele masculine dar şi cu cele feminine, într-o gamă variată de atitudini, singurul minus fiind al rostirii, repetate, "ieşi!!!", în relaţia cu Berta. Aceasta din urmă fiind revelaţia spectacolului prin felul în care este regândit regizoral rolul ei.
Corina Vişinescu este ubicuă, se mişcă precum o japoneză iar coregrafia Victoriei Bucun o aduce, în rochie roşie, ca pe o Cenuşăreasă în noaptea balului, o noapte valpurgică, imaginând o altă relaţie cu celelalte personaje. Astfel ea devine speranţa normalităţii, între exigenţa mult prea înaltă a Heddei şi comportamentul mult prea lax al celorlalţi.
Totul într-un spaţiu universal, transfigurat prin proiecţii magice semnate Andrei Cozlac, cu un fundal poetic aidoma pădurii de mesteceni. Cilindri înalţi, supli, din proiectoare şi pânză albă, fac din grădina casei o legătură cu posibilul eden estetic.
Liantul tuturor acestor elemente ale spectacolului este muzica originală a lui Cári Tibor, finalul impunând sintagma Danielei Firescu: Tango Ibsen!