De aici am pornit, analizând remarcabilul documentar semnat de regizorul austriac Simon Wieland, născut la un sfert de secol (dar ce sfert!) de când cancelarul Kurt Schuschnigg încredinţa destinul austriecilor lui Dumnezeu (în vorbe) şi lui Hitler (în fapt): invazia germană şi anexarea Austriei la "marele Reich, menit să dureze 1.000 de ani".
Generos, Führerul a oferit imediat ţării lui natale şi concetăţenilor săi un dar pe măsură: Mauthausen Gusen, un complex de lagăre de concentrare (al doilea ca mărime şi ferocitate) din Europa ocupată de nazişti. Acolo erau închişi, munciţi până la epuizare şi apoi ucişi o categorie aparte de "duşmani": elitele intelectuale şi sociale, oponenţii politici care se bucurau de respect şi credibilitate în comunităţile lor, care-i stăteau în gât regimului naţional-socialist. Prizonierii erau deopotrivă germani, austrieci, evrei, polonezi, francezi sau olandezi, sortiţi exterminării sistematice. Situat într-o zonă sub-montană, în care piatra din cariere reprezenta o resursă şi un mijloc de ucidere, Mauthausen a rămas în memoria istoriei ca un coşmar. O fabrică a morţii organizată ştiinţific, unde fiecare fir de energie şi chiar de păr a nefericiţilor ajunşi în spatele gardurilor de sârmă ghimpată erau exploatate până la cea din urmă limită, înainte de a-şi da ultima suflare. Exterminarea prin muncă forţată şi subnutriţie a fost reţeta "practică şi economică" prin care germanii îşi înlocuiau, în perimetrul producţiei de război, soldaţii destinaţi unei exterminări "superioare", în calitate de carne de tun.
Incursiunea şi scanarea lagărului, devenit muzeu al ororilor, se face prin intermediul a doi vârstnici supravieţuitori: prizonierul Stanisław Leszczyński, originar din Polonia şi Franz Hackl, localnic din Mauthausen - acesta aflându-se, la acel moment, în ipostaza de tânăr ucenic în atelierul de lăcătuşerie. Amintirile acestor martori se aglutinează greu, dramatic, chinuitor. S-au sedimentat în timp ("s-au tăbăcit", cum se spune), ca nişte oribile şi dureroase bătături pe suflet. M-a impresionant că, după atâta timp, acestea au fost vidate de ură, indignare... nici o urmă de patetism. Doar luciditate şi durere fără leac... o resemnare asumată, cu acel sentiment îngrozitor al neputinţei de a schimba ceva... atunci, ca şi acum.
Aflaţi la capătul vieţii şi al puterilor, copleşiţi dar nu înfrânţi de grozăviile trăite, polonezul şi austriacul nu dialoghează în mod direct. Însă amintirile şi sentimentele lor reverberează stins şi consonant. Se suprapun, se confirmă... pare o ridicare la pătrat, la cub... la puterea "n" a unor realităţi îngrozitoare, cărora le-au supravieţuit... într-un fel sau altul. Golgota zilnică, străbătută de mii de oameni, până s-au prăbuşit şi şi-au dat sufletul, urcând pantele abrupte, cu bidoane pline de pietre în braţe, sub ameninţarea glonţului final sau al camerei de gazare - diabolica soluţie finală pentru oricine nu era arian şi supus hitlerismului... fie el evreu sau ţigan, polonez, rus, danez, norvegian sau francez. Un Sisif multiplicat de zeci, de sute de mii de ori, indiferent de naţionalitate, umilit cu o brutalitate fără precedent, stors cu cinism şi rece sălbăticie, până la ultima picătură din viaţă.
Se ştia, în anii aceia teribili, ce se petrece acolo, în lagărul multilateral dezvoltat? Da, se ştia..., recunoaşte austriacul. Dar nimeni nu putea face nimic, pentru că singura consecinţă ar fi fost trimiterea sa în interiorul exterminant al zidurilor. Acolo unde frica potenţează dramatic şi ignobil instinctul de conservare, omul rămâne om... adică mic. Nu peste tot în Europa acelor ani înfiorători, când inimaginabilul cel mai atroce devenise ceva cotidian, s-au găsit oameni precum Maximilian Kolbe, prelatul catolic care s-a oferit voluntar în celula morţii, în locul unui alt prizonier destinat supliciului (detalii aici: 10-interesting-facts-about-maximilian-kolbe)
Filmul lui Simon Wieland are meritul unei sobrietăţi dureroase, dar cu atât mai emoţionante şi convingătoare, în reconstituirea poveştilor de groază de la Mauthausen. Alb-negrul imaginilor pune în evidenţă distanţarea în timp; durerea şi tristeţea, exprimate cu o expresivitate rece de fiecare cadru; inclusiv natura - aflată între două cicluri de viaţă, cu soluri aride, piatră dură, copaci desfrunziţi, arătându-şi crengile ridicate, parcă a rugă, către cerul întunecat de nori - devine, parcă, deopotrivă martor şi participant. Cum, de altfel, a şi fost...
Acest film este oferit publicului românesc de Forumul Cultural Austriac Bucureşti cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului (27 ianuarie 2021), fiind apoi disponibil până pe 24 februarie 2021 (link: vimeo.com/mauthausendouavieti/, necesită o simplă înregistrare pe vimeo, iar linkul e valabil o săptămână de la prima accesare). Iniţiativa mi se pare cu atât mai demnă de respect cu cât Austria a trecut - în calitate de stat agresor, apoi de învins - prin ambele războaie mondiale; chiar dacă, la recidivă, era încorporată Reichului, imaginile neiertătoare ale arhivelor cinematografice păstrează entuziasmul naţional(ist) al acelui 12 martie 1938, când trupele caporalului ajuns Führer săvârşeau Anschluss-ul şi mai băteau un cui în coşciugul Europei. Deutschland, Deutschland uber alles...! O deviză diferită doar ca formă, dar extrem de asemănătoare, în fond, celei mult mai cunoscute generaţiei actuale - şi pe care un oarecare Trump o arunca omenirii sub forma America First - Make America Great Again. Brrr!...