Plecînd de la mărturia acestuia, documentarul adaugă o a doua dimensiune prin mărturia lui Stanisław Leszczyński, un polonez care a fost închis tocmai în acest lagăr, se întoarce la Mauthausen pentru a rememora, în faţa camerei, suferinţele îndurate în locul de naştere şi trai al primului interlocutor.
Retorica filmului se construieşte contrapunctic prin cele două mişcări ale protagoniştilor, ca un fel de hologramă umană. De aceea, reprezintă o prelungire a documentarului austriac On the Other Side of Life (r. Greta Jamkojian, 2009) care, plecînd tot de la mărturiile lui Stanisław Leszczyński, descrie crimele petrecute la Mauthausen.
Astfel, pe de o parte, mărturia lui Stanisław Leszczyński este cutremurătoare. El intră în lagăr cu pas şovăitor, cu umerii gîrbovi sub povara amintirilor. Izbucneşte în plîns atunci cînd detaliază condiţiile grele în care erau ţinuţi, dar se însufleţeşte cînd reînvie din memorie minunile inexplicabile ale vieţii, aşa cum este rememorarea unui meci de box improvizat pe care a trebuit să îl susţină pentru plăcerea călăilor săi şi pe care l-a cîştigat. Arată dezumanizarea naziştilor care aruncau prizonieri de pe culmi spre moarte numindu-i, ironic "paraşutişti" fără paraşute.
De aceea, nu construcţiile abstracte, nici măcar principiile politice, ci subiectivitatea reflexivă este calea regală pentru aproprierea istoriei. Pentru regizorul Simon Wieland, efortul de a înţelege şi de a aminti grozăviile crimelor nazismului nu poate fi un simplu demers didactic, iar opţiunea metodologică a lui Wieland este clară: importantă este experienţa directă, efortul personal de a înţelege ceea ce se întîmplă în jur şi cu tine însuţi.
De aceea, documentarul este zgîrcit în a oferi informaţii istorice de nivel macro - se presupune că sunt cunoscute de public. Şi nici nu încearcă nici să investigheze cauzele nenorocirilor hitlerismului, păstrînd tăcerea în faţa iraţionalităţii neomeneşti a acestora.
Martorii săi citează foarte puţin din surse media (cum ar fi discursul de rămas bun al înainte de oficializarea Anschlussului) şi se concentrează să rememoreze propriile experienţe. Imaginile de arhivă apar ca simple întăriri, ca un fel de "aminuri" care întăresc spusele celor doi, în nici un caz ca dovezi obiective.
Pentru a ajunge la locul fostului iad, Leszczyński trebuie să călătorească din Polonia pînă în Austria. Pentru el, distanţă fizică ce dublează distanţa temporală a evenimentelor evocate.
De cealaltă parte, Franz Hackl nu trebuie să se deplaseze. El a rămas mereu la Mauthausen, la locul grozăviilor trecute, precum arborii care înconjoară lagărul, precum zidurile care au tac, acuzatoare, faţă de trecut. Chiar dacă nu la fel de tragică precum rememorarea polonezului, efortul austriacului este, însă, şi el major. Şi Hackl trebuie să se confrunte cu un trecut care este al lui cum este şi al celor din lagăr. Cumva, statura acestuia, dreaptă, osoasă, dîrză, pare să exprime tocmai această încordare în înţelegere şi acceptarea trecutului.
Austriacul nu a trecut fizic prin lagăr, e drept, dar el şi familia sa au fost victime ale nazismului, care i-a omorît inclusiv un frate, trimis la moarte în faţa trupelor aliate din ordinul disperat al guvernatorului nazist.
Crescut în proximitatea lagărului, Franz Hackl îşi rememorează copilăria şi adolescenţa. Deşi teoretic în libertate, alături de mulţi civili austrieci, el a fost tot o victimă a acestui regim scelerat, care a transformat întreaga societate într-un lagăr de concentrare. Aşa cum se întîmplă de regulă în dictaturi, singura diferenţă între deţinuţii politici şi cetăţenii obişnuiţi este că cei închişi ştiu că sunt victimele unui univers concentraţionar. Ceilalţi trebuie să facă un efort de gîndire pentru a-şi conştientiza condiţia. Suferinţa primilor este palpabilă, directă, întrupîndu-se sub forma gratiilor, loviturilor, sîrmei ghimpate. Cei din afară, în schimb, trebuie să depăşească minciunile propagandistice pentru a se izbi de acelaşi gard inexpugnabil al totalitarismului.
Aşadar, Simon Wieland încearcă să creeze o punte între oameni prin transcenderea zidurilor lagărului pentru a face o prezentare în oglindă a destinelor celor doi. Prin pendularea continuă între amintirile acestora, regizorul austriac reuşeşte să producă un documentar minimalist, care păstrează vie memoria victimelor nazismului şi totodată nuanţează înţelegerea sa prin lărgirea definiţiei celor care au suferit din cauza acestui regim.