În versiunea lui Grigore Gonţa, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, piesa O scrisoare pierdută s-ar putea rezuma astfel: doi tineri frumoşi şi candizi, parcă descinşi dintr-o telenovelă, se iubesc sincer şi romanţios, în pofida faptului că ea este soţia altuia. Societatea urbei ştie, dar nu-i pasă, până când cineva încearcă să profite de situaţie, pentru a promova politic. Tinerii luptă cu toate mijloacele împotriva manipulării la care sunt supuşi. Până la urmă, dragostea învinge.
Nu rămâne mare lucru din cinismul fermecător al piesei, din complexitatea caracterelor, din explozia delirantă a limbajului. Binele se înfruntă, pur şi simplu, cu răul, respectiv amorul se luptă cu ambiţul. În felul acesta, miza politică devine derizorie, discursurile sunt plate, iar replicile, boante.
Decorul Floricăi Mălureanu contribuie mult la reconfigurarea comediei ca romanţă. Panourile închise la culoare şi eclerajul somptuos colorat transformă multe scene în fotografii lucioase, realizate de un maître photographe. Decorul minimalist din primele două acte, în care canapeaua op-art se armonizează cu halatul lui Tipătescu şi cu blana dalmaţianului surprinde plăcut, la început, dar plictiseşte repede privirea. Tribunele moi, gonflabile, din scena întrunirii politice (actul III) trimit, banal, la lipsa de rectitudine a comportamentului politicianist. Proiecţia de lumini colorate în roşu-galben-albastru este, de asemenea, o soluţie facilă. Frunza tomnatică şi atmosfera melancolică de la începutul actului al patrulea s-ar potrivi mai bine finalului din Cyrano de Bergerac. Mai reuşit, în derizoriul său, este arcul de triumf din final, pe care cântă, cocoţat, taraful.
Inovaţiile regizorale – câte sunt – surprind prin stângăcie. Actorii sunt puşi cu faţa la rampă, adresându-se publicului ca pe vremea lui Alecsandri. Grupajul final, lipsit de fast, arată precum corul Brindisi din Traviata, interpretat cu economie de figuranţi. Dalmaţianul pare a fi fost introdus doar pentru a distrage atenţia publicului de la prestaţia submediocră a actorilor. Or, prezenţa lui putea fi foarte bine speculată în planul semnificaţiilor dacă, de pildă, Tipătescu ar fi mângâiat-o pe Zoe cu aceeaşi afecţiune distrată cu care şi-ar fi mângâiat câinele. O relaţie stabilizată printr-un ménage-à-trois de opt ani se manifestă, îndeobşte, exact în acest mod. Dimpotrivă, Tipătescu (Mihai Călin) este un june-prim mereu treaz din punct de vedere sexual, avid de Joiţica, pe care o amuşină pofticios.
Câinele joacă efectiv un rol doar atunci când Tipătescu îi mângâie părul lui Pristanda, care, la rândul lui, mângâie câinele, sugerând, banal, relaţia etajată de subordonare. Scena confruntării politice din actul al III-lea este complet ratată. Dacă se dorea înlocuirea figuraţiei cu însuşi publicul din sală – soluţie interesantă, în sine -, atunci, în loc ca Ionescu (Andrei Duban) şi Popescu (Gavril Pătru) să fie dispuşi în avanscenă, ei trebuiau să intervină din mijlocul spectatorilor. Aşa, publicul rămâne doar mirat şi stânjenit de faptul că discursurile politice îi sunt direct adresate. Dimensiunea dură a lui Dandanache putea fi reliefată mai bine decât prin gestul brutal de a strânge pe interlocutori de părţile sensibile.
Schimbarea distribuţiei în cursul repetiţiilor a stârnit rumoare şi a creat o stare de aşteptare încordată privind contribuţiile inovatoare ale "tinerilor". Dezamăgirea a fost, în consecinţă, cu atât mai mare. Mihai Călin, excelent în Chiriac, a făcut din Tipătescu un Vronski lipsit de duh, calchiat după junii-primi din telenovele. Tania Popa, ca Zoe serafică, n-a găsit altceva mai bun decât să-şi unduiască braţele la nesfârşit. Singura ei replică reuşită a fost faimosul "mi-a trecut!". Vlad Ivanov a fost lamentabil în Trahanache: isteric, labil, fără nimic din forţa cumpănită a personajului. Claudiu Bleonţ a fost mai interesant în Caţavencu, dar a cedat repede tentaţiei de a exagera. Vestimentaţia lui sfâşiată, subliniind inutil brutalitatea anchetei, a subminat, prin comic facil, scena confruntării cu Tipătescu şi cu Zoe. Eugen Cristea - un actor de nădejde, gata de orice pentru ca lucrurile să meargă, în ansamblu - a fost un Farfuridi savuros în scena delaţiunii, dar decepţionant în cea a discursului, care putea, doar prin intonaţie, să fie adus perfect la zi. George Ivaşcu, ca Brânzovenescu, n-a dezamăgit, dar nici n-a strălucit, pentru că nu a făcut realmente cuplu cu Farfuridi. Aşteptam mult de la Dan Puric, dar am primit puţin. Se pare că neglijarea, de prea multă vreme, a expresivităţii textuale, în favoarea celei corporale, a ajuns să-şi spună cuvântul. Şerban Ionescu a făcut însă un Pristanda credibil, ataşant, genuin în lupta lui cu grijile materiale cotidiene. De asemenea, Marius Rizea, fără a fi un monstru sacru, a propus un cetăţean turmentat simpatic, emoţionant, fundamental bun şi doar incidental caraghios. Gavril Pătru şi Andrei Duban au personalizat bine rolurile secundare ale lui Ionescu şi Popescu, deşi contrastul prea căutat între vocile lor a fost cam silnic.
Este păcat că eşecul acestei reprezentaţii întăreşte pe mulţi în impresia că, dincolo de marile realizări ale înaintaşilor, nu se poate trece. Vrem să vedem mereu Scrisoarea pierdută, dar nu mereu în acelaşi fel şi niciodată în acest fel.
Fişa tehnică :
Regia : Grigore Gonţa
Cu : Mihai Călin, Dan Puric, Vlad Ivanov, Eugen Cristea, George Ivaşcu, Caludiu Bleonţ, Tania Popa, Marius Rizea, Şerban Ionescu, Andrei Duban, Gavril Pătru, Ion Ionuţ Cocia