O scrisoare pierdută - urma (dalmaţianului) scapă turma

Mult aşteptata, mult trîmbiţata premieră a Scrisorii pierdute de la Teatrul Naţional din Bucureşti, ultima din montările unui An Caragiale care se pare că va dura un cincinal, a avut în sfîrşit loc.

Ce-am văzut? Să-ncepem cu teoria:

Actorii sînt tineri fiindcă au vîrsta personajelor din piesă şi pe cea a primei distribuţii.
În trecerea mea prin Facultatea de Litere, am întîlnit, printre alte fapte de istoria limbii române literare, o foarte interesantă şi uşor de demonstrat teorie, conform căreia Scrisoarea pierdută (dar nu numai ea) e structurată pe mai multe paliere sociale, de vîrstă şi educaţie, identificabile la nivel de vocabular, prin preferinţe de inventar lexical, abateri de la normă localizabile spaţio-temporal (binecuvîntatul hipercorect nifilistule) şi, mai ales, prin utilizarea aceloraşi cuvinte în stadii succesive de asimilare. Spre pildă, onorabilul Trahanache spune cestiune, amicul Tipătescu – chestiune, iar liber-schimbistul Caţavencu – chestie. Astfel, prezidentul şi prefectul aparţin evident unor generaţii diferite, iar între acesta din urmă şi părintele Aurorei economice române stă mobilitatea intelectuală diferită (şi în favoarea Caţavencului). La fel cu Dandanache, ale cărui ticuri de limbaj îl plasează cu cîteva generaţii înainte de 1883, anul rătăcirii scrisorii păcătoase. Altfel spus, nu cred în baliverna cu distribuţia de aceeaşi vîrstă cu a personajelor, de care s-au ataşat Dinu Săraru şi Grigore Gonţa ca să justifice plecarea lui Beligan-Moraru-Dinică. Să nu mai spun că, după mine, ceea ce contează e vîrsta pe care-o joci, nu vîrsta din buletin (în anumite marje, evident; despre ce joacă ai noştri tineri, a se vedea mai jos).

Nouă tentativă de re-citire, comedie politică autentică, permanentă actualitate.
Ca să nu ne plictisim, mă abţin de la comentarii privind contradicţia în termeni între "re-citirea" postmodernistă (ceea ce chiar făcea Tocilescu) şi interpretările moderniste pe linia "clasicii-contemporanii noştri", care nu-şi permit deturnarea de la datele esenţiale ale textului, şi mă opresc la ce văzurăm joi seară.

Avem un decor în alb şi negru, scena sugerînd un ecran de televizor în care se desfăşoară o telenovelă de anii ’60, din care, ca-n Trandafirul roşu din Cairo, eroii ies pe alocuri, păşind "în realitate" şi conversînd cu publicul. Avem un Tipătescu (Mihai Călin), al cărui mare ghinion e că-l joacă în alt spectacol pe Chiriac (unde are un Spiridon viabil şi-o Vetă cu personalitate, ceea ce aici nu e cazul), şi, ca să nu se complice, face din prefect un imberb băiat de prăvălie. Avem o Joiţică (Tania Popa) în toalete diafane şi cu balerini în picioare, care pluteşte (a se citi se prelinge) cu mişcări ample şi haotice. Între cei doi, mare iubire (accentul pus pe povestea de dragoste), sugerată de tentativele de a face amor pe-o canapea în alb şi negru (dacă adăugăm pelerina cu pete alb-negre a lui Fănică şi dalmaţianul plimbat de feciorul în casă, prima scenă e un minunat episod de Cruela redivivus), tentative precedate de alte plutiri demne de Lacul lebedelor (şi Ghiţă nu mai vine!).

Săraca Tania Popa face eforturi emoţionante să joace marea doamnă pasională (ca fetiţele care se joacă de-a mama), rezultînd bucăţi amalgamate de curat Ofelia, Julieta şi Mariana Mihuţ, într-o relaţie scenică inexistentă cu un Trahanache (Vlad Ivanov) debitator de replici bine-nvăţate. Ajunşi aici, intrăm în sus-numita comedie politică autentică, alături de un Brînzovenescu (George Ivaşcu) de tot plînsul, redus la un comic primar de nici măcar Charlot, de un Farfuridi (Eugen Cristea) pe care nu ştiu din ce recuzită să-l iau, başca un Caţavencu (Claudiu Bleonţ) stil motanul încălţat, Cetăţeanul mai mult sau mai puţin turmentat (Marius Rizea) şi alţii asemenea, toţi producîndu-se cu aplomb la scenă (ieşiţi carevasăzică din ecranul de televizor, luminat brusc în roşu-galben-şi-albastru, să ştie tot omul unde bate), cu pauze subtile întru cugetare adîncă (industria noastră care lipseşte cu desăvîrşire...). Cu care s-a sfîrşit şi actualitatea lui Caragiale (fără să uităm finalul de un kitsch teribil – oare tot Florica Mălureanu să fi făcut arcul acela de triumf, sau ce-o fi el, de rigips ornat cu luminiţe roşii, plus cortina din beculeţe de pom rămase de la Anul Nou pe fundal?).

Ce-am văzut, deci? Textul pe care-l arhiştiam, nişte actori buni pe care Grigore Gonţa a reuşit performanţa de a-i face să joace prost (negreşit, cel mai bun actor de pe prima scenă a ţării a fost, de data aceasta, dalmaţianul; cu cîtă graţie traversa el scena!), un decor minunat, dar din alt spectacol, o regie de-o cauţi cu lumînarea şi n-o găseşti (poate s-o vezi cînd rezolvă ieşirile din scenă ale personajelor prin căderea cortinei, de-ajungi să crezi că piesa are şapte acte). Altfel spus, va fi un succes de casă teribil, şi-n continuare vom crede că ce se face pe "prima scenă a ţării" chiar e teatru (iar rinocerul e, vorba lui Marco Pollo, inorog).