Textul dramatic semnat de Edward Albee a intrat de mult în canonul universal, la aproape şase decenii de la premieră, iar celebra ecranizare cu Elizabeth Taylor şi Richard Burton în rolurile principale i-a sporit considerabil notorietatea.
Pe plaiurile autohtone, montarea de la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu din toamna lui 2019 are toate şansele să devină una de referinţă. Cuplul de regizori Andrei şi Andreea Grosu, fondatori ai teatrului independent unteatru din Bucureşti sunt cunoscuţi pentru punerea în circuitul teatral independent din România a unor spectacole de artă prin excelenţă, care nu fac concesii publicului larg şi nu se abat de la un standard de calitate general ridicat. Cei doi regizori au înregistrat în Capitală un succes notabil şi în afara scenei independente cu spectacolul Regele moare, montat la Sala Mare a Naţionalului bucureştean, cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ în rolurile principale. Dacă distribuţia excepţională a producţiei de la TNB a pus minunat în valoare profunzimea şi subtilităţile textului ionescian, un alt cuplu de mari actori, de această dată aparţinând unei alte generaţii, dau măsura talentului şi irigă spectacolul sibian cu o sevă creatoare memorabilă: Ofelia Popii şi Marius Turdeanu, ambii nominalizaţi la Premiile UNITER 2020 pentru prestaţiile lor.
Lungul drum al nopţii către dimineaţă
Tema spectacolului e familiară, dar cheia în care e redată e incisivă şi frontală: George şi Martha, un cuplu aparţinând clasei de mijloc americane, traversează o nesfârşită criză matrimonială, care tinde să culmineze în nopţile albe etilizate cu aplomb. La prima vedere, cei doi nu par s-o ducă rău: George e cadru universitar, specializarea istorie, iar soţia sa e fiica decenului universităţii. La finele unei petreceri a facultăţii, cei doi îşi prelungesc libaţiile în intimitatea conjugală, iar Martha îi invită să li se alăture pe tinerii Nick (profesor la rândul său) şi Honey, o fiinţă agreabilă, dar cam anostă, cu stomac sensibil la alcool şi vădind o tendinţă de a dispărea în peisaj. În contrast cu invitaţii, cuplul George şi Martha confiscă energia întregii acţiuni şi, prin prezenţa lor, dinamitează fiecare moment în parte, anulând pauze de respiro, detensionări şi replieri elaborate. Martha îi reproşează lui George în termeni abrazivi că e un ratat şi că şi-a irosit potenţialul la cei patruzeci şi ceva de ani pe care-i are. Natura ei caustică, efervescentă şi torenţială pare a copleşi scena şi pe bietul ei soţ, dar George are experienţă şi nu se lasă asfixiat de reproşurile consoartei. Pe măsură ce paharele se golesc şi se reumplu, tensiunile şi frustrările acumulate de cei doi soţi capătă proporţii periculoase şi, pe fundalul fals-idilic al existenţei liniştit-burgheze, completate de amicii de aceeaşi factură socială şi ideologică, căsnicia lui George şi a Marthei pare la un pas de dezintegrare.
Nu lipseşte şantajul emoţional, evocarea unor scene umilitoare din trecut, evenimente familiale stânjenitoare, planuri literare eşuate, incapacitatea de a accesa un plan existenţial superior şi de a da un plus de semnificaţie unei vieţi din ce în ce mai fade şi, bineînţeles, omniprezenţa sticlei de tărie ca tonifiant emoţional şi paliativ cotidian al nefericirii sub toate formele ei.
Andrei şi Andreea Grosu au comprimat textul, tăind pauzele dintre acte şi accelerând ritmul, astfel că spectacolul, ţinând sub două ore, a câştigat în intensitate, iar jocul actoricesc a potenţat acest efect la maximum. Talentul cameleonic şi rezerva aparent inepuizabilă de nuanţe pe care le poate manifesta, în funcţie de rol, Ofelia Popii sunt deja celebre, iar rolul de faţă îi oferă o partitură solicitantă atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional. Comportamentul Marthei, pe toată durata spectacolului, pare a fi dictat de glandele suprarenale, într-o combinaţie explozivă de cortizol şi adrenalină. Fondul ei labil variază de la insinuări, tatonări şi învăluiri la atacuri directe, flirt cu Nick de faţă cu George, urlete, râs isteric şi diverse ieşiri imprevizibile şi nu mai puţin zgomotoase. Totul, drapat în senzualitate vulgară, tupeu, mişcări alunecoase şi gâlgâieli etilice. La polul opus, Marius Turdeanu face un personaj reţinut la nivel gestual, dar îşi contorizează cu atenţie tensiunea, o refulează în mod gradat, pentru a o elibera apoi în doze percutante, ca nişte lovituri de baros în toiul unei grindine. Reacţiile lui George vin în întâmpinarea fiecărui gest al Marthei, chiar dacă - uneori - aparent tardiv, într-o manieră retrospectivă. Marele talent al lui Marius Turdeanu (ale cărui veleităţi de actor de forţă sunt considerabile) constă în felul în care încasează reacţiile Marthei. Modul în care le răspunde vine ca o completare la fel de inspirată, dar cumva secundară. Prin funcţia sa de tampon, atenuează comportamentul torenţial uneori extenuant al Marthei şi creează un contrast care nuanţează atât caracterul soţiei sale, cât şi al relaţiei dintre cei doi. În tandem cu aceştia, cuplul Nick (Horia Fedorca) şi Honey (Cezara Creţu) par o variantă a lor diminuată, cuminte, un fundal lipsit de asperităţi pe care se proiectează eşecul zgomotos al Marthei şi al lui George.
"Da, îmi este frică de Virginia Woolf."
Viziunea regizorală rămâne fidelă textului original şi nu cedează unor tentanţii contemporane de a insera comentarii sau aluzii la subiecte de actualitate sau cu iz politically correct. În măsura în care personajele, prin umanitatea, structura lor interioară şi problemele lor, sunt la fel ca oamenii din spaţiul autohton, ele sunt relevante aşa cum au fost şi în anii '60, când au văzut prima oară luminile scenei.
Decorul minimalist, dar foarte sugestiv, realizat de Vladimir Turturica (un colaborator vechi al regizorilor Andrei şi Andreea Grosu) delimitează, uşor în pantă, cu un pronunţat efect vizual, tavanul şi podeaua salonului în care se petrece acţiunea. Restul e la vedere, adică adâncimea scenei, adâncimea problemei, caracterul profund al dramei umane şi al singurătăţii care, în final, parcă şterge contururile personajelor şi expune frica, în toată impudoarea ei. Da, lui George şi Marthei le e frică de Virginia Woolf sau, cu alte cuvinte, de ei înşişi.
Foto: Adi Bulboacă.
(Cronica de mai sus a apărut în Revista Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 48-49)