Şoarecele şi pisica, varianta Radu Iacoban - 2+2=5

Mă gândeam să fac o glumă, ceva. O poantă. Să scriu că Radu n-are diplomă de regizor. (Ca şi cum ar folosi la ceva, bucata aia de hârtie.) Nu cred că Radu Iacoban şi-a creat un stil. Cred că aleargă, liber, explorând o mie de teritorii, fără să devină sclavul unei anumite zone, pe care (eventual) să o copieze iar şi iar. Evident, subtilitatea, umorul fin, lama ascuţită a bisturiului care taie adânc, toate astea sunt ingrediente ale oricărui spectacol semnat de el.

Aseară (28 februarie 2021), la Teatrul Mic, în echipă cu Ionuţ Vişan (breathtaking), Tudor Prodan (amazing), Bogdan Gheorghiu (next level), Aida Šošic şi Ştefan Lupu, Radu Iacoban s-a jucat cu mintea umană (şi, implicit, cu minţile spectatorilor), a destructurat panici şi temeri, şi a defragmentat lacrimi mari cât pumnul. Un pumn strâns, încleştat, care loveşte fără milă exact acolo unde doare mai tare. În ţesuturile intime ale sufletului omenesc.

(Paranteză necesară: compoziţia pe care o face Radu, ca actor, în propriul său spectacol, m-a năucit. Un personaj mult prea alunecos, guvernat de un soi de ADHD perpetuu. Doar unul dintre motivele pentru care spectatorul n-are timp să clipească.

Iar Ionuţ Vişan doare. Palpabil. Fizic. Oameni buni, să ne-nţelegem. Actorii minte. (Vorba lu' Alex Bogdan.) Ionuţ nu ajunge acasă după spectacol şi-ncepe să-şi bată nevasta şi copilu', ca să scoată afară demonii. Ionuţ, după spectacol, iz the same cool guy. But, come on, tre' să somatizeze şi el pe undeva toată durerea aia. Am dreptate?

Misterul acestei îndeletniciri, numită Actorie, rămâne infinit.)