2+2 = noi - 2+2=5

18 ştăngi uriaşe coboară din înalt până la aproximativ doi metri de sol, distribuite simetric de-a dreapta şi de-a stânga lui R / Rodion Romanovici Raskolnikov (Ionuţ Vişan). Suntem pe scena Teatrul Mic (numită Sala Atelier) şi spectatorii sunt distribuţii pe trei dintre laturile spaţiului de joc. Pe cea de-a patra latură, stă aşezat P / Porfiri Petrovici (Radu Iacoban). 2+2=5, adaptare a lui Iacoban după Crimă şi pedeapsă, începe.

R visează o crimă odioasă. Comisă de oameni asupra unui cal. R încearcă să scape, alergând fără spor pe o turnantă ce interzice evadarea (scenografia: Tudor Prodan). Într-un final, coşmarul se sfârşeşte, luminile (Bogdan Gheorghiu) se aprind şi joaca începe.

Un poliţist, P, şi un criminal, R. Poliţistul ştie că R e criminalul încă din primele minute. R ştie că P ştie că el e criminalul încă din primele minute. Şi totuşi, ora şi jumătate care urmează e pasionantă. Pentru că a afla care e adevărul e important. Dar a afla de ce e acesta adevărul e, uneori, încă mai important.

Radu Iacoban (regie, adaptare şi poate cel mai bun rol din teatru de până acum) e deopotrivă poliţist (Columbo - style), june pasionat de noapte şi de meserie, psiholog, duhovnic. Varietatea mijloacelor de exprimare, pofta şi forma de joc ale lui Iacoban fură atenţia. Tiptil, P devine personajul principal.

După debutul în forţă din scena coşmarului, Ionuţ Visan continuă liniar şi oarecum previzibil. Din fericire, R are de partea lui textul marelui rus. Iacoban decupează din Dostoievski câteva esenţe. Pot fi oamenii împărţiţi în două mari şi disjuncte mulţimi, oameni superiori şi oameni inferiori? Dacă da, atunci cei superiori (geniile, să spunem) sunt îndreptăţite, în anumite condiţii speciale, să îi ucidă pe cei inferiori? Cine decide că un om e superior şi că un altul e inferior?

Turnanta se învârte la răstimpuri. Publicul le vede, pe rând, chipul celor doi. Şi le ascultă argumentele. Aparent, vorbim de o dispută. De fapt, e mai degrabă o confesiune (a lui R), mijlocită şi ghidată (de către P). Sunt confesate crima şi motivele ei. Alte câteva esenţe dostoievskiene: cum se trăieşte o viaţă ce porneşte cu un uriaş (adesea, insurmontabil) deficit material faţă de semeni? Care e baza morală a inegalităţilor sociale? Cum se poate pretinde construirea pe baze morale a unei societăţi în condiţiile în care membrii săi nu se bucură de şanse egale? E crima admisibilă moral în condiţiile în care ea e produsă din disperarea stârnită / întreţinută de aceste inegalităţi?

Punctul de pornire al 2+2=5 e o dublă crimă odioasă. Substanţa spectacolului e însă dubla analiză socială pe care o face. Pe de o parte, unei societăţi care pretinde instaurarea moralităţii şi domnia legii într-un context social ce pare a favoriza, mai degrabă, domnia imoralităţii, cultivarea inegalităţilor, perpetuarea privilegiilor. Pe de altă parte, a unui individ care, în spatele unui somptuos edificiu intelectual pe care şi-l construieşte cu minuţie, ascunde o crimă pe care o dezbracă de orice responsabilitate personală.

În rolul investigatorului (un demon din cei ai lui Dostoievski mă îndeamnă să scriu inchizitorului), personajul lui Radu Iacoban îl face pe Ionuţ Vişan să se spovedească pentru a ne face pe noi să ne spovedim. Sau măcar să ne punem întrebarea dacă singur vinovat pentru crimă se face doar cel care ridică toporul.