"- Ştii că, dacă mă vei părăsi, va trebui să te omor.
- Da, ştiu".
Schimbul de replici, rostite pe un ton natural, între doi adulţi aparent normali, în aerul curat şi atmosfera civilizată a Berlinului, apare neverosimil. Poate altundeva, într-o miazăzi arhaică şi violentă, supusă încă unei morale a onoarei de neclintit, ameninţarea ar înspăimînta. Însă, aici, mai că nu poate fi luată în serios.
Protagonista Undine Wiebeau (Paula Beer) lucrează ca ghid la serviciul de urbanism al capitalei germane. Sub aparenţa profesionalismului sec cu care povesteşte istoria Berlinului vizitatorilor, ea trăieşte exclusiv pentru viaţa sa interioară, pe care nu poate să o conceapă cu jumătăţi de măsură.
La antipod, iubitul ei iniţial (Jacob Matschenz) etalează o personalitate detestabilă: un bărbat plin de sine, sigur de bogăţia şi de masculinitatea sa, şi indiferent la suferinţa pe care o produce celor din jur.
Furia şi şocul despărţirii forţate o împing pe Undine într-o spirală din care nu vom mai putea distinge între datele realităţii sau producţiile unui psihic dereglat.
Ea îl întîlneşte imediat pe Christoph, un tînăr atrăgător cu care începe o poveste frumoasă şi pasională de iubire. Cristoph este interpretat de Franz Rogowski, care i-a fost partener Paulei Beer şi în Transit, filmul din 2018 al aceluiaşi Christian Petzold, în care iţele timpului sunt voit şi ameţitor încurcate pentru a recrea atmosfera nazismului din 1940, dar sub hainele unui stat poliţienesc din contemporaneitate.
Momentul întîlnirii celor doi reprezintă punctul de cotitură al filmului, trecerea de la profan la sacru. În emoţia momentului, Cristoph loveşte un acvariu, care îi inundă într-un tsunami de apă, alge şi sticlă. De aici încolo, totul se va petrece ca într-un acvariu magic. Tonurile reci, de verde şi albastru, vor inunda imaginea, iar acţiunile importante se vor petrece sub apă.
Regizorul şi scenaristul Christian Petzold preia din mitologie povestea Undinei, o zînă a apelor, care ia înfăţişare umană pentru a fi alături de iubitul său muritor, dar apoi este condamnată să moară atunci cînd acesta îi este necredincios, apoi modelează povestea de dragoste dintre Undine Wiebeau şi Christoph într-un mod deopotrivă fermecător şi tulburător.
Mitul este păstrat aproape neschimbat. Apoi, atmosfera supranaturală este atît de atent orchestrată, încît la sfîrşitul filmului spectatorul încă se întreabă dacă povestea s-a petrecut în realitate, dacă a fost produsul unei imaginaţii bolnave sau dacă, dimpotrivă, ambele sunt adevărate şi mitul se reimpune omului modern ca real.
Pe aceste coordonate, spectatorul se poate regăsi în stupefacţiile lui Cristoph şi în relaţia sa schimbătoare cu realitatea. Cristoph, un scafandru industrial, în timp ce realiza o sudură subacvatică la turbina unui baraj din apropierea Berlinului, vede cum Gunther, un somn uriaş, legenda apelor de pe acolo, pluteşte majestuos pe lîngă el. Mulţi povesteau despre acest monstru subacvatic, dar prea puţini îl văzuseră. Însă, Cristoph apucă să îl filmeze. Imaginea cinematografică devine proba irefutabilă a legendei. Ochiul cinematografic sprijină, concură cu ceea ce vede ochiul uman. Condensînd, este tocmai spiritul realist în cinematografie.
Spre sfîrşitul poveştii, acelaşi Cristoph, după ce lăsase departe în urmă povestea de iubire cu Undine, pe care aproape că o uitase, o revede, cu totul incredibil, în aceleaşi circumstanţe subacvatice. Însă, de această dată, atunci cînd va ieşi la suprafaţă şi va verifică înregistrarea scufundării, va realiza că nu are nici o dovadă exterioară a experienţei sale. Reîntîlnirea de pe fundul apei s-a întîmplat strict în imaginaţia sa.
Spre încheiere, trebuie menţionat şi Berlinul ca personaj secundar al poveştii, care nu este nici pe departe martor indiferent al dragostei celor doi. Iniţial, oraşul apare ca subiect explicit în istorisirile Undinei, care lucrează ca ghid turistic la Serviciul de urbanism al oraşului. Apoi, pe măsură ce înaintăm în poveste - sau, mai bine zis, pe măsură ce ne scufundăm şi mai mult în poveste, ca să păstrăm coerenţa simbolurilor din film - , istoria contorsionată a capitalei germane, de la tîrgul medieval construit pe mlaştină pînă la convulsiile secolului XX, apasă nevăzut asupra orăşenilor. Îi face să recunoască multitudinea de istorii uitate agăţate de locuri, clădiri, legende urbane.
Aparent, prezenţa unui oraş nu are ce căuta într-o poveste de dragoste, cu atît mai puţin într-o idilă mitică ca aceasta, prin definiţie fără loc sau timp. Însă Petzold împreunează armonios istoria urbanistică cu mitul romantic, reuşind astfel să oblige audienţa să-şi lărgească porţile percepţiei.
Astfel, Christian Petzold reuşeşte să manevreze atent şi consecvent toţi parametrii filmului pentru a da substanţă tocmai acelei încărcături a ameninţării cu care începe povestea, coborîte, aşa cum spuneam, din alte vremuri şi din alte universuri mentale. Apoi, codurile realităţii occidentale vor fi abandonate rînd pe rînd, pentru a ne (re-)introduce în cele specifice basmelor pe care le ascultam cînd eram mici cu ochii cît cepele. Coduri, întîmplări şi personaje pe care, pînă la urmă, dacă este să credem psihologia adîncimilor teoretizată de Carl Gustav Jung, nu le-am abandonat niciodată.
(foto: Christian Schulz (c) Schramm Film)