Primul cadru ne introduce direct într-o hiperrealitate mitică. La o cafenea, Johannes termină relaţia cu Undine, încălcând jurământul unei iubiri până la moarte şi luând în derâdere blestemul conform căruia acest gest îl va costa viaţa. Ȋmplinirea lui survine abia către sfârşit, înainte ca Undine să-şi reia forma de spirit al apelor, deziluzionată de efemera iubire a muritorilor: Johannes (Jacob Matschenz) o înşală cu o altă femeie şi o părăseşte, iar Christoph (Franz Rogowski), noul ei iubit, devine un prizonier al apelor pentru că a încălcat prerogativele mitului. Ȋn urma unui incident în care este deprivat de oxigen timp de 20 de minute, Christoph e practic declarat mort. Magia apei şi a sexualităţii în relaţie cu sentimentul morţii par a fi teme recurente ale creaţiei lui Petzold. Confruntarea cu profunzimile apei oferă elemente de meditaţie asupra temelor de frontieră, ale trecerii. Apa este prezentă în mai toate producţiile lui Petzold ca instrument geografic, metafizic, oniric, purificator sau ca element intrinsec feminităţii: Yella (numele personajul feminin înseamnă fluviu în germană), Barbara (apa ca element de frontieră, de exod în lumea liberă), Phoenix, Jerichow, Transit.
Cei doi eroi exercită ocupaţii ce dau indicii legate de ascendentul lor mitic. Undine, o fiinţă spirituală şi delicată, este istoric liber profesionist ce ţine conferinţe despre vestigiile şi originile Berlinului - cândva, un ţinut semi-acvatic, de unde şi numele lui de origine slavică, desemnând o mlaştină. Momentul înfiinţării oraşului se pierde în negura timpului (din nou o conotaţie mitică), iar aşezarea lui este desemnată de un pod (marcând prezenţa unei ape) foarte aproape de locul unde se desfăşoară conferinţa. Vecinătatea cu centrul - poziţionarea în centrul lumii - este o altă indicaţie a intruziunii mitului.
Ȋn fapt, acest ab origine pe care Undine îl menţionează în timpul prelegerii, este cafeneaua, reperul întâlnirilor cu Johannes şi mai apoi cu Christoph - un scafandru industrial ce o abordează după conferinţă. Locul se defineşte ca un portal între cele două lumi: Berlinul mitic şi acel Berlin de astăzi - punctul în care Undina îşi începe existenţa pământească care nu are alt temei decât iubirea ideală, până la moarte, care nu se poate realiza între oameni. Ȋn fapt, sublima relaţie dintre Undine şi Christoph începe sub semnul apei. Căutându-l pe Johannes, Undine îl respinge pe Christoph care într-un gest emotiv de retragere dărâmă uriaşul acvariu de sticlă din cafenea. Undine intuieşte dezastrul, urmărind plantele şi omuleţul negru de pe fundul bazinului clătinându-se, şi îl trage pe Christoph într-o parte, evitând catastrofa. Cei doi se trezesc câteva momente mai târziu într-o baltă de apă şi cioburi ca dintr-un farmec dureros, îndrăgostiţi miraculos prin forţa de seducţie a apelor.
Christoph este o fiinţă ambiguă, un fel de semi-zeu, care-şi petrece cea mai mare parte a timpului sub apă. Ȋntâlnirea cu giganticul peşte (somn), care nu pare să-l înfricoşeze, este un fel de epifanie. Ȋmbrăcat în costumul său de un roşu strident şi mănuşile albastre uriaşe în forma unor cleşti, Christoph pare o fiinţă acvatică care seamănă cu un crustaceu uriaş. Pe fundul lacului descoperă o piatră pe care este încrustat numele de Undine, alături - un graffiti în formă de inimă. Petzold realizează aici un cadru deloc reprezentativ pentru filmografia lui - o imagine mitologico-onirică în care Undine se dezbară de echipamentul acvatic şi înoată prinsă de urechea fabulosului peşte.
Un univers amfibian se deschide ca o imagine întoarsă a unei realităţi paralele pentru cei doi protagonişti: o lume a lor şi a somnului fabulos. Ȋn contact cu apa, Undine pare că glisează între cele două lumi - între ipostaza ei de spirit al apelor şi existenţa ei printre oameni. Simbolic, fantasticul penetrează realitatea unei lumi moderne cu mijloacele tehnologiei. Somnul este filmat cu o cameră subacvatică, dar dimensiunile lui sunt mai exacerbate în adâncuri când înoată cu Undine. Desprinsă de giganticul peşte, Undine pluteşte imponderabil într-un somn imersiv, pe un fundal straniu, translucid, cu strălucirea unei aurore boreale. Christoph o aduce la suprafaţă şi încearcă s-o reanimeze, făcându-i respiraţie gură la gură, ce în final se transformă într-un gest erotic.
Cadrele dedicate conferinţelor despre geografia şi istoria Berlinului apar în câteva rânduri, ocupând excesiv minute lungi ale peliculei. Din sala de conferinţă obiectivul se mută direct în geografia acvatică (în adâncimile lacului pe fundul căruia Christoph îşi desfăşoară profesiunea). Ambele cadre îndeplinesc funcţia seductivă ce explică fascinaţia pe care Undine o exercită asupra lui Christoph.
Poate inspirat de alchimia lui Paracelsus ce urmăreşte elementele subtile ce definesc spiritul apelor, Pezhold îmbracă personajele într-o aură acvatică ce străluceşte de-a lungul filmului în câteva momente semnificative. Există o fuziune cu elementul apă a celor doi eroi. Ȋntâlnirea dintre Undine şi Christoph este pecetluită de botezul apei din acvariu ce se revarsă peste ei. Ȋn aceeaşi idee, Johannes este ucis de Undine în propria lui piscină. Apa este vehiculul vieţii şi al morţii. Amuleta ce reprezintă micul omuleţ tuciuriu din acvariu reprezintă imaginea mitică a eroului. Undine se întreabă dacă este un scafandru industrial şi o ia cu ea.
Ȋn planul realităţii, amuleta este un scafandru industrial (ca şi eroul), dar în plan mitic el poate fi asimilat lui Triton (un zeu al mării), datorită culorii lui tuciurii, a gurii mari larg deschise şi a tridentului pe care-l poartă în mână. Spargerea acvariului şi dezlănţuirea apelor reprezintă un gest iniţiatic de reiterare a mitului. Dar mitul nu poate fi reiterat, pentru că ciclul lui actual nu a fost încheiat sau a fost perturbat de intruziunea nelegitimă a lui Christoph. Undine nu-şi poate depăşi condiţia, se întoarce în lumea apelor cu Triton pe care în final i-l dăruieşte lui Christoph ca talisman al iubirii lor. Amuleta devine un element de trecere sau de penetrare a mitului în realitate.
Christoph este readus la viaţă din somnul morţii de Undine, printr-un transfer - ea renunţă la existenţa ei telurică care nu-şi mai are sensul în absenţa fiinţei iubite. Ȋn legenda lui Friedrich de la Motte Fouqué, viaţa este legată de starea de veghe, căderea în somn a eroului este aducătoare de moarte. (După ce Ondine îl surprinde cu fosta lui iubită, Palemon este blestemat să rămână în viaţă atâta timp cât nu cade pradă somnului). Petzold aşază mitul în oglindă: Christoph îşi revine subit din comă, parcă resuscitat de un şoc electric, în timp ce Undine se cufundă în adâncurile lacului.
Planurile real, fantastic sau oniric interferează. Un dialog telefonic cu Christoph care-i reproşează că l-a minţit se desfăşoară într-un timp ulterior accidentului. Ca şi cum Undine, subconştient, anticipează fatalitatea ca pe un fapt inerent trădării ei. Petzold plasează convorbirea într-un spaţiu al incertitudinii, în care moartea şi viaţa se intersectează în drumul lor spre polul celuilalt, în timp ce în lumea reală comunicarea se desfăşoară fără cuvinte - din gesturi, priviri furtive (cauzate de apariţia lui Johannes). Petzhold operează în dimensiuni absolute, moartea semnifică o stare existenţială, iubirea este ideală, nu admite compromisuri, trecerile dintre mediile terestru şi acvatic, viaţă şi moarte sunt subtile, ca manifestări ale unei lumi spirituale.
Ȋn final, intruziunea brutală a fantasticului într-o realitate banală, la trei ani după dispariţia Undinei, reabilitează mitul evocând forţa sa inepuizabilă şi exemplară în existenţa noastră de zi cu zi. Ȋn dispariţiile lui nocturne, Johannes se scufundă în adâncimile lacului pentru a se întâlni cu Undine. Apoi survine ca un Neptun din adâncul apelor pentru a se reuni cu noua lui iubită şi copilul pe care aceasta îl poartă în pântece. Tot în oglindă, Undine şi Christoph îşi inversează rolurile, Undine fiind cea care trădează, aşa cum noua iubită a lui Christoph este însărcinată - contrar legendei în care Ondine purtând un copil de muritor îşi va pierde frumuseţea şi va îmbătrâni subit, motiv pentru care Palemon o înşală.
Deschise interpretării, poveştile vizuale ale lui Christian Petzold surprind prin inedit şi o scriitură inconfundabilă a imaginii a cărei stranietate acaparează cu forţa sugestiv-sintetică a mitului.