Ele introduc spectatorul în universuri posibile, paralele sau artificiale, căutîndu-şi propria coerenţă şi adecvare faţă de acesta. Nu neapărat şi reuşesc.
Însă îndrăzneala lor de a hălădui pe căi mai puţin bătătorite de creaţia autohtonă, dar cunoscute publicului internaţional, este şarmantă şi trebuie neapărat încurajată. Nu doar pentru că orice urmă de critică socială, de auto-victimizare faţă "greaua moştenire" a dispărut, ci şi pentru că avem nevoie de creaţie cinematografică ce poate să converseze cu producţii de pe alte meridiane.
Iar faptul că astfel de filme sunt conectate mai degrabă cu stilistica lumii reclamelor şi refuză realismul filmelor de autori din Noul Cinema Românesc nu face altceva decît să sporească interesul şi, sperăm, să atragă şi publicul.
Ave Ella (regia Ştefan Vlad)
O poveste de dragoste şi nefericire. El (Paul Diaconescu) trăieşte o aventură de o noapte cu o oarecare (Cristina Postolachi), dar inima i-a rămas la fosta (Alexandra Buză). Suferă după ea. Şi ea suferă după el. El îşi ia inima în dinţi, portofelul în buzunar, se duce în grădină fermecată a unui magazin de bijuterii şi îi cumpără un inel cu diamant. Ea îl primeşte şi chiar îl iartă. Pentru moment, totul redevine magic. Însă, într-un acces de sinceritate necumpănit, ea îi mărturiseşte planul de carieră de care el nu ar fi trebuit niciodată să îl audă. Inelul îşi pierde, deodată, strălucirea şi devine o rană.
Dacă scenariul nu impresionează prin originalitate, în schimb imaginea convinge prin calitate. Nu deschide căi nevăzute în armonizarea cu trăirile interioare ale personajelor sau cu provocările societăţii, dar orchestrează atent din punct de vedere tehnic culorile, costumele şi decoraţiunile interioare. Creează astfel un cocon al bogăţiei escapiste în care personajele se iubesc şi suferă (aproape) ca starurile hollywoodiene. Nimic profund, dar cu frumuseţea reconfortantă a unei reviste glossy.
Bermuda (regia Silvia Dragic)
Este un studiu alert al unei psihoze adolescentine ce se învîrte în jurul apei, explorată deopotrivă ca simbol şi obsesie. Filmul este construit din perspectiva unei protagoniste mute, dar foarte expresive (Irina Artenii). Jocul îi este stilizat, trimiţînd permanent la simbolurile adînci, camuflate şi împiedicate în măruntele interacţiuni şi realităţi domestice. Filmul surprinde visarea şi dorinţa adolescentină pentru un "dincolo" care poate, care se străduieşte să se reveleze chiar şi în prozaicele realităţii ale vieţii la bloc. Ritmul montajului susţine o cameră fluidă, care alternează viteza de filmare şi se coordonează cu coloană sonoră tensionată pentru a surprinde deşirarea psihopatologică a eroine.
Iniţial, apa linişteşte. Prin prezenţa ei stabilă, prin uşurinţa prin care poate fi obţinută de la robinet. Controlul asupra acestui element primordial este terapeutic precum un cîntec de leagăn. Însă, atunci cînd apa încetează să mai curgă, atunci cînd robinetul nu îşi mai exercită rolul de intermediere a sacrului acvatic, se instalează o panică profundă. Haosul psihic se dezlănţuie, iar pereţii locuinţei nu fac altceva decît să îl accentueze, dezvăluindu-şi puterea coercitivă. Apartament nouăzecist, sărăcăcios, claustrofobic, dominat de culori reci de verde şi albastru, devine o închisoare a spiritului, căci eroina nu este capabilă, nici nu îşi imaginează că, pentru a-şi regăsi conexiunea cu apa, ar trebui poate să evadeze dintre cei patru pereţi.
La un nivel mai abstract, filmul poate şi înţeles şi ca un avertisment pentru datoria pe care o avem pentru protejarea apei. O luăm ca de la sine înţeleasă, ca un fel de funcţionare mecanică a instalaţiilor sanitare. Dar tocmai ele ne retează accesul la primordialitatea apei naturale sub aparent liniştitoarea facilitate a apei curente. Înlocuiesc o relaţie naturală, care cere efortul fizic de a ajunge la cursul de apă, cu una intermediată de un întreg aparat tehnic, căruia nu îi mai conştientizăm nici artificialitatea, nici vulnerabilitatea. Se petrece, aşadar, un transfer al puterii de la simplul băutor de apă la sistemul de furnizare a apei care are drept efect o adormire a vigilenţei ecologice, situaţie care, din păcate, s-ar putea întoarce împotrivă noastră.
Cities in the Air - Episode 1: Deep Water (regia Andrei "Wolf" Constantinescu, Mihai Constantinescu)
Filmele post-apocaliptice sunt un gen bine stabilit şi e o dovadă de bună orientare a cinema-ului românesc să producă şi după convenţiile acestuia: într-un univers distrus de o explozie atomică, două personaje - un clown şi un militar - pornesc într-o călătorie periculoasă. Nu se apropie nici pe departe de destinaţia lor, dar asta deja nu mai contează.
Personajele abia schiţate, dar incitante, costumele originale şi grăitoare, călătoria către un Graal eluziv, pericole care apar la tot pasul, reprezintă elementele obligatorii pentru acest gen. La toate acestea se adaugă o imagine "arsă", care susţine sentimentul apocaliptic al filmului. Ca extra-garanţie pentru acceptabilitatea de către spectatorul înclinat prea mult spre prozaic, mai foloseşte şi povestirea în ramă.
Scurtmetrajul propus de fraţii Constantinescu nu oferă un focus foarte clar, dar, chiar şi prin lacunele sale narative - sau poate că tocmai datorită lor, aţîţă, totuşi, curiozitatea spectatorului. Aşadar, să sperăm că producătorii vor duce mai departe această producţie pilot.
Strawberry Espresso (regia Diana Iacomir)
Scurtmetrajul Dianei Iacomir apare ca un calc al filmului Amélie (Jean-Pierre Jeunet, 2001). Toate elementele din film se regăsesc aici: fotograful puţin autist care îşi identifică iubita imaginară prin intermediul aparatului de fotografiat. Scenele romantice contra-factuale sunt redate în ralanti şi contrastate cu realitatea dureroasă a dragostei neîmpărtăşite. Oraşul (acolo Parisul, aici fratele său balcanic) este privit din unghiurile sale avantajoase, primitor şi curat - adevărat decor de basm. Este păstrat pînă şi naratorul pentru a explica trecutul protagoniştilor (cu diferenţa că în Strawberry Espresso apare în faţa camerei, nu ascuns permanent în spatele ei aşa cum face Jeunet).
Chiar dacă, aşa cum am spus, filmul Dianei Iacomir este o imitaţie mai degrabă o explorare creatoare, spre lauda sa, Strawberry Espresso păstrează o bună parte din capacitatea originalului de a seduce audienţa, de a-i da un sentiment de bine.