Producătorul "mare" face el ce face şi îşi asigură măcar acoperirea cheltuielilor... Dacă nu, dispare de pe piaţă, oricâtă bunăvoinţă ar avea. Deci, orientarea lui preponderentă se îndreaptă spre gustul publicului - cel care trebuie atras, gâdilat, convins. Biletul de intrare sau un eventual contract de difuzare TV devin condiţii sine qua non ale efortului investiţional. Căci un producător care se respectă sau trăieşte din asta nu face, decât rarissim, operă de cultură sau de caritate. El produce în primul rând succese, validate prin audienţă, respectiv profit. De aici pragmatismul, uneori chiar cinismul cu care el stăpâneşte creatorul. În acest sens, un mic - dar semnificativ - amănunt de istoria filmului românesc: în 1992, Lucian Pintilie mergea cu al său terifiant Balanţa la Cannes. Doar că, acolo, organizatorii îi ceruseră - la prima vizionare - să scurteze filmul cu aproape o jumătate de oră. Altfel - nu intra în competiţie şi gata. Pintilie nu era uşor de convins. Se exersase în contrele permanente cu cenzorii comunişti şi.... cum - necum, îi biruia; asta chiar atunci când le trântea uşa în nas, lăsând filmul la cutie. Ei bine, aici producător nu mai era Secţia de presă şi propagandă a PCR, prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin Casa de filme... Era francezul Marin Karmitz, un evreu deştept, ca toţi evreii, plecat din Oltenia natală în Franţa unde îşi închegase firma lui de producţie MK2. Pe banii săi, carevasăzică, caracaleanul Marin a fost scurt şi convingător: "Lucică, nu tai filmul...? Nu vezi Cannes-ul. Punct." Şi a băgat năbădăiosul şi intratabilul Pinţi foarfeca în film, eliminând un întreg fir narativ, de n-au mai rămas din Marcel Iureş şi Anda Onesa decât vagi urme. Şi acelea, mai mult pe afiş. Aşa se discută cu Măria Sa, Producătorul de piaţă.
Ei bine, la scurtmetraje, lucrurile stau altfel. Ele vizează doar câştiguri de prestigiu, concretizate în invitaţii pe la festivaluri de nişă / specialitate. Ceva cronici.... după vreo gală organizată cu alte eforturi. Şi cam atât.
Dar, pentru ca micul Producător să ajungă acolo, el trebuie găsit, convins... de multe ori flatat ca să bage banii în ceva ce va să fie. Şi, oricât ar fi vremurile de grele şi banul de scump, uite-l cum continuă să o facă. Cu generozitate, cu ceva inspiraţie sau şansă... De multe ori, mulţumirea vine nu atât din menţionarea sa pe generic, cât din aprecierile celorlalţi pentru dărnicia şi vitejia lui. E mult, e puţin...?
Faţă de condiţiile prezentului pandemic, ediţia 2021 a festivalului a venit cu o recoltă nesperat de bogată numeric. Categoriile au fost de la filmul de lungmetraj la cele studenţeşti, documentare sau de ficţiune scurtmetraj. Am apucat să văd - în cele câteva zile ale festivalului - trei dintre acestea din urmă, interesat fiind despre cine, cum şi pe ce bază vine către filmul "mare" de ficţiune. Pe limba suporterilor spus: tineretul-speranţe.
Diana Iacomir vine la această întâlnire onorantă cu o jucărie plină de vervă, umor şi subtilitate: Espresso cu gust de căpşuni. A şi primit o menţiune pentru el - meritată, în opinia mea, pentru îndrăzneala de a dansa printre canoane, a provoca şi a binedispune spectatorul, după ce i-a pus mintea la treabă. Coerenţă stilistică, o jovialitate convingătoare, chiar epidemică. Nu-i deloc rău! Şi e bine că aşa stau lucrurile...
Ştefan Vlad ştie şi izbuteşte să povestească frumos, emoţionant, incitant turbulenţele unei relaţii amoroase între un el şi o ea - doi puşti în curs de întârziată maturizare - teribili de actuali în inconstanţa, în zbuciumul lor amoros, pus la grea încercare... până la prăbuşirea finală a relaţiei turbulente şi imposibile. Că oamenii (mai ales cei tineri) se întâlnesc, se iubesc, se înşeală şi se împacă... dar tot se despart nu e o noutate absolută. Dar felul în care regizorul a ştiut, în al său remarcabil Ave Ella să concentreze, să-şi surprindă şi să-şi emoţioneze publicul mi se pare de bun augur pentru paşii următori, la care are dreptul (şi banii?...) să spere.
În Bilet de iertare, Alina Şerban propune, la rândul ei, o poveste scurtă, dar extrem de densă, emoţionantă şi bogată în semnificaţii. Acţiunea se desfăşoară în Principatele Române, la 1855, când robia ţiganilor era ceva dureros de obişnuit. Durerea mamei naturale, care a zămislit un copil din relaţia nelegitimă (pe vremea aceea, aproape normală) cu stăpânul se ciocneşte - cu forţa de impact a unei tragedii antice - de iubirea boieroaicei înşelate, dar care - inaptă să poarte o sarcină - a luat şi a crescut rodul nelegiuirii, s-a ataşat de el şi nu concepe să-l piardă prin eliberarea lui din dubla robie: socială şi sentimentală. Confruntarea dintre cele două mame este asimetrică, dar cu atât mai dură, mai tăioasă, mai adevărată. Fiecare îşi legitimează dreptul de a decide asupra copilului ajuns, între timp, un tânăr care şi-ar merita o viaţă liberă, dacă... Regizoarea şi actriţa Alina Şerban, asumându-şi etnicitatea rromă, ştie ce vrea să spună şi o face direct, concis, convingător, fără proptele de exotism ori melodramatism. Spre lauda ei, nu a căutat originalitatea cu orice preţ, preferând limpezimea şi autenticitatea situaţiei investigate. Fără virtuţi stilistice uimitoare, dar făcut profesionist, "după moda veche", filmul emoţionează şi pune pe gânduri cum nu vor reuşi să facă o sută de teze şi proteze political correctness. E mult?... E puţin...? Eu aleg, fără dubii, prima variantă.