Avem cu toţii un loc în lume? - O cameră

Spectacolul O cameră, regizat de Luana Hagiu la Teatrul Naţional Aureliu Manea din Turda, ne pune în faţa unui produs care tinde să modifice ecuaţia de receptare a unui bun cultural. Cine sunt destinatarii acestui spectacol? Toţi cei care deţin o cameră. Şi toţi cei care nu deţin o cameră proprie. Iar la limită, toţi cei care nu deţin niciun fel de adăpost sau spaţiu locativ. Adică toată lumea. Foarte rar se întâmplă ca un spectacol de teatru să aibă o asemenea adresabilitate. De regulă ne gândim mai mult la publicuri ţintă şi e firesc să procedăm astfel. Suntem antrenaţi de mai bine de un secol să gândim în termeni de comunicare, prin apariţia şi instalarea tehnologiilor de comunicaţie în viaţa societăţii. Însă cazul marginal şi poate fericit al spectacolului O cameră schimbă această ecuaţie, aducând în scenă un subiect care ne priveşte pe fiecare în parte. Adresantul posibil devine, aproape insesizabil, omul planetar. Tematica reprezentaţiei, pe care în primă instanţă o putem considera feministă (textul este scris de Virginia Woolf în 1928 şi adresat primelor colegii la care femeile aveau acces), ţine de om într-un sens mai larg, ţine de situaţia sa în societate şi ţine de cum evoluează o persoană prin transformarea condiţiei de "locatar" al planetei.

Ar fi inoportun să expediem tensiunea care se manifestă pe scenă între noţiunea de femeie şi cea de bărbat. Prelegerea Femeile şi Ficţiunea, susţinută de Virginia Wolf într-o societate foarte diferită de a noastră, oferă spre dezbatere un material polarizant şi actual, care impune măsuri de precauţie. Asumând această natură controversată a subiectului, regizoarea debutantă Luana Hagiu şi actriţa Graţiela Bădescu ne acompaniază înspre un plan de experienţă umană care persistă într-un clar-obscur discursiv. Dincolo de multiple referinţe şi lentile intelectuale necesare pentru a surprinde tabloul istoric creionat, ni se arată un episod ficţionalizat din viaţa autoarei, de fapt din viaţa de scriitor a unei femei. Această nişare este imediat compensată de forma şi subtilitatea pe care o îmbracă reflecţiile Virginiei, autoarea care primeşte o voce reală, caldă, prezentă, chiar sub ochii şi în atenţia urechilor noastre. Dacă ne-am hazarda să sintetizăm conţinutul spectacolului, am spune că suntem cooptaţi într-o declaraţie forte, care ne somează să facem un pas în afara binomului de sexe situat la temelia universului social. Atât pentru autoare, cât şi pentru actriţă, distincţia de gen este un fenomen incomod, pe alocuri vag şi imprevizibil. Însă şansa pe care ne-o asigură spectacolul teatral este de a ne alătura efectiv scriitoarei şi de a o urma în aventura prin care ajunge să-şi fabrice textul, în peripeţiile cotidiene ilustrate ca matcă reală a unui document impregnat de întreaga istorie a culturilor contemporane.

 
Spectacolul, livrat ca dialog implicit între două femei aflate în puncte cronologice diferite (o cercetătoare contemporană şi o scriitoare-cercetător a primelor decenii ale secolului XX), ne lasă loc şi timp pentru a explora aportul banilor şi al situaţiei locative asupra condiţiei de scriitoare. Urmărind secvenţele, descoperim că ce părea a fi problema altcuiva, ce părea a se apropia doar tangenţial de propria noastră viaţă, se insinuează chiar în centrul experienţelor cotidiene, se manifestă în plină vecinătate. Iubim, ocrotim, judecăm, nedreptăţim şi coabităm cu femeile despre care ne vorbeşte reprezentaţia. Suntem aceste femei, ne confundăm cu frământarea lor, cu traiectoria lor. Tot ceea ce vedem ne priveşte, fără nicio excepţie. Suntem moştenitorii generaţiilor care încă nu ştiau cum să asigure suficient spaţiu pentru inumerabilele voci feminine ale trecutului.

 
Sunt, desigur, şi lucruri care nu ajung să prindă contur, de pildă comentariul sever al Virginiei cu privire la publicul prelegerii: "tinere femei, sunteţi, după părerea mea, ruşinos de ignorante" (citat din textul O cameră de Virginia Woolf, publicat de Editura Black Button Books, 2018, Bucureşti). Însă această severitate nu ar trebui să ne distragă atenţia. Sursa ei este o puternică trăire empatică, o hotărâre de a înfrunta piedicile reale, contingente, care stau în calea transformării unui amplu sistem de valori şi percepţii convenţionale.
 
În fond, ceea ce se petrece de-a lungul spectacolului nu este atât o demistificare a ideii romantice de femeie, ci o expunere verosimilă a condiţiei umane supuse presiunii de gen. Un tip de presiune puţin înţeleasă la nivelul publicului larg. Suntem martorii unui fel de reacţie chimică, prin care femeia este de-contaminată de farmecul seducţiei, de farmecul croit aproape integral conform perspectivei şi înţelegerii masculine. Dacă ne referim la noţiunea greacă de pharmakon, înţeleasă ca leac şi otravă totodată, am putea spune că formula de fascinaţie aservită masculinităţii este dezlipită, argument cu argument, de corpul istoric al experienţelor feminine. Poate de aici şi impresia incomodă şi pe alocuri stânjenitoare pe care o lasă spectacolul. E firesc să ne simţim astfel, suntem expuşi la o evoluţie istorică încă nescrisă, înspăimântătoare prin nefamiliaritate. Un traseu socio-cultural despre care ştim doar frânturi, pe care nu-l putem cuprinde excluzând unul dintre sexe de la masa conversaţiei.

 
Rămâne să ne întrebăm: ce se întâmplă cu farmecul feminin, atunci când canonul masculin este estompat? Mai e oare necesar acest farmec, într-un nou context posibil? Răspunsurile accesibile sunt încă premature, în măsura în care noi ca societate, atât în sens economic, cât şi cultural, nu facem proba unui mod de coabitare dincolo sau dincoace de separaţia femeie / bărbat. Axul central al spectacolului vine să interogheze tocmai această teoremă de fond: a locui pe pământ este o condiţie vitală, oarecum pre-culturală, iar experienţa locativă face posibil orice statut sancţionat social. Implicit distingem o dificultate a omului în general, o limită intrinsecă, marcată de puterea genului, fără a fi determinată de gen.

 
Întâlnirea cu acest spectacol nu este una uşoară, iar cosmetizarea acestui fapt nu ar aduce beneficii majore. Meditaţia Virginiei Woolf, transpusă teatral, nu pretinde să fie asimilată instant. Ca spectator poţi porni liniştit spre camera ta, dacă aceasta te aşteaptă undeva, şi poţi cântări vreme îndelungată ce ai văzut. Sau poţi să nu vii în sală deloc. Oricum ar fi, mesajul spectacolului îşi păstrează întreaga adresabilitate, lăsându-ne să decidem pe cont propriu.

Premieră a Teatrului Naţional Aureliu Manea din Turda: O cameră
După textul O cameră doar a ei, de Virginia Woolf
Distribuţia: Graţiela Bădescu
Regia şi dramaturgia: Luana Hagiu.