Piesa Wolfgang, aparţinând dramaturgului grec Yannis Mavritsakis, inspirată de un caz real, este montată de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi oferită online printre producţiile remarcabile din repertoriul acestui teatru.
O scenografie (Romulus Boicu) stranie defineşte un spaţiu geometric compus din relicve (sau lucruri ce par să ţină de domeniul amintirii): frigidere, maşini de spălat, cutii sau recipiente dreptunghiulare inscripţionate cu reclame, un Trabant, un pick-up obosit sprijinit pe o colivie-capcană are un braţ cititor în formă de nutrie, ce aleargă pe plăci expirate de ebonită. Obiectele coşmareşti au simbolistica lor. Capcana ce îndeplineşte şi funcţia de colivie sugerează posesiune şi captivitate - teme esenţiale ale acestui demers de thriller noir.
Radu Afrim construieşte un microunivers compozit, locuit de două familii vecine ce interferează într-o precară normalitate: Wolfgang (Florin Hriţcu) locuieşte cu mama lui, alături stau Leo, Sabrina şi fiica lor puberă Fabiana (Cătălina Bălălău).
Un tablou post-modernist deschide scena cu un amalgam bizar de structuri înţesate cu flori în culori stridente (de coroane funerare artificiale). Montajul constituie o reprezentare a lumii din perspectiva eroului, Wolfgang, într-un timp revolut cu o recuzită în care tatăl său - un pop-star - a trăit aureolat de un prezumtiv succes. Şi pentru că tatăl este mort, obiectele şi fiinţele sunt circumscrise sicrielor lor răsturnate cu faţa către public: grădina cu flori a vecinului, partiţionată în cutii (cu inscripţii de Coca-Cola) separate pentru fiecare răsad (toporaşi şi zambile), gardurile vii, mama, bijutierul transgender, Sabrina,...
O atmosferă lugubră defineşte spiritul însingurat, neintegrat social al lui Wolfgang care este bântuit de spiritul unui tată despotic. Trauma instituită de relaţiile deraiate dintre părinţi presupune o iubire ce nu poate exista decât în dimensiunea ei posesivă, pentru că femeia este înşelătoare şi nu te poţi încrede în ea. Ȋntr-o gimnastică stranie pe capota Trabantului, Wolfgang sapă ca o cârtiţă o locuinţă subterană - un cavou de nuntă pentru mireasa sa, Fabiana. O copilă prea tânără pentru temerile lui Wolfgang, Fabiana întruchipează iubirea pură ce se poate menţine veşnică doar în subteran, departe de lumea dezlănţuită, în pragul tărâmului morţii.
Eros şi Thanatos se întâlnesc în Trabantul derelict - simbol al unei lumi apuse - care încă mai respiră prin farurile lui aprinse, ca portal între cele două lumi, într-o reprezentare suprarealistă. Trabantul vintage, ce aparţine decedatului, e plasat la intersecţia dintre cele două proprietăţi; el reprezintă simbolic gardul viu ce le desparte şi, în acelaşi timp, groapa din beci, unde Wolfgang o va ţine captivă pe Fabiana timp de trei ani.
Personalitate schizoidă, Wolfgang trăieşte la graniţa dintre lumi între o realitate neconfortabilă şi dezamăgitoare şi o lume a adâncurilor unde regnurile sunt amestecate. Bijutierul transgender, înveşmântat din cap până în picioare în mărgele este căsătorit cu un câine împăiat. Capul de la pick-up-ul relicvă este o nutrie împăiată.
După ce i se veştejesc pirostriile de mireasă, Fabiana scrijeleşte cu degete de clorofilă luneta Trabantului, devenind o insectă cu antene şi mustăţi de ferigi - o imagine de o plastică tulburătoare, semn că mireasa pe jumătate moartă a început deja să se integreze în vegetal. Când reuşeşte să scape din captivitate, tata socru o numeşte un sconcs cu pedale. Refugiul - care trebuie să rămână secret - are o funcţie proteică în consens cu conştiinţa interlocutorului. Pentru Fabiana, este o casă de jucărie sau un adăpost pentru război.
Wolfgang îi declară mamei că sapă în beci "un cuib" pentru nutriile cu atribute umane: "bătrâne, ştirbe, şchioape, împăiate,...". Mama devine o nutrie împăiată când - prin uşa deschisă a părţii inferioare a frigiderului - nu i se văd decât picioarele atârnând inerte sau când apare statuar în icoana frigiderului cu trăsăturile emaciate de o lumină spectrală. Triunghiul psihologic format din Wolfgang, supra-eul tatălui mort combinat cu mama simbolic împăiată trimite imagistic la cuplul Norman şi mama sa (împăiată) din filmul Psycho (Alfred Hitchcock).
Ȋl regăsim pe Radu Afrim într-o viziune de esenţă plastică al cărei scenariu e adaptat unei contemporaneităţi derizorii, mecaniciste, ce se exprimă într-un argou de mahala, dezarticulat şi agramat (mama lui Wolfgang) şi o limbă de lemn presărată cu expresii la modă şi americanisme (amicul lui Wolfgang, Leo, Christina - "instabila!" - iubita de circumstanţă a lui Wolfgang).
Primul tablou se deschide cu o atmosferă de cabaret macabru. Un cadru întunecat, înecat în fum dezvăluie pe fostul pop-star întins pe capota Trabantului vintage, intonând o romanţă tânguitoare. Imaginea este o emanaţie a fiului melancolic ce ascultă la pick-up - din avanscenă - înregistrările vechi ale tatălui. Participanţii dansează (straniul bijutier - admirator al defunctului) sau ne privesc din sicriele lor verticale. Mama - fixată iconic într-o strană pe taburetul plasat în frigider - coboară din alcovul ei şi opreşte cu brutalitate pick-up-ul, vraja se rupe.
Pătrundem deodată într-o realitate suprareală cu geometrii în culori stridente. Grădina neîngrijită a lui Wolfgang se scaldă la lumina becului pe rafturile unui frigider cu uşa deschisă. Pop-starul ne priveşte ca "Albă ca zăpada" din sicriul pictat cu flori şi geam de sticlă. Chinuit de talente, reacţionează gestual şi muzical ori de câte ori vreun pământean îl pomeneşte cu admiraţie. Când ceva nu-i convine, ripostează brutal într-un poltergeist cu efect comic: striveşte cu capacul sicriului mâna prietenului lui Wolfgang - îndemnat să-şi cumpere o maşină nouă. Ȋşi bântuie şi terorizează soţia cu gelozia lui bolnavă şi îşi manipulează fiul cu sfaturi idiosincrasice de viaţă: să nu te laşi cuprins de milă, doar dacă e vorba de un mort.
Stafia oferă prilejul unor secvenţe electrizante de muzică şi dans cu un registru variat ce evoluează istoric de la romanţe, la rock, până în prezent cu maneaua (post-mortem) confecţionată anume pentru "fata din colivie". Trauma tânărului Wolfgang prins între suferinţa şi lamentaţia mamei şi invectivele înjositoare ale tatălui se transformă într-un complex morbid al vieţii şi al morţii îngemănate: un viu-mort (mama degradată şi inutilă care trăieşte cu spaima morţii indusă de spectrul soţului) şi un mort-viu (tatăl ca supra conştiinţă a eroului).
Ȋncărcate cu excesivă fizicalitate, personajele animate de energii perverse se dezlănţuie într-o coregrafie la limita dintre comic şi grotesc. Marca "familiei fericite" vehiculată de Leo, devenită leit-motiv, e tradusă scenic printr-o serie de reacţii agresive. Fabiana e trosnită fără motiv cu fiecare ocazie de mama ei care umblă mai mult beată şi-l fugăreşte cu cuţitul pe Leo când glosează despre familia lui fericită.
La rândul lui, Leo îl provoacă prin ieşiri violente pe Wolfgang care nu se încadrează în normele şi standardele de bună vecinătate: nu se însoară, nu are prietenă, nu participă duminicile la grătarele de mici, cu prietenii. Textul e dublat de gimnastica trupului ce trădează tensiuni subtile şi modificări de conştiinţă. Mama lui Wolfgang suferă de o spaimă existenţială; bântuită de gelozia defunctului, intră într-o stare convulsivă cu mişcări contorsionate, răsucite şi scâlciate, se îndoaie ca o salcie - precum Carolina, femeia pe tocuri înalte şi în rochie elegantă dansând în zăpadă din spectacolul 32 Rue Vandenbranden (compania de dans Peeping Tom). Asistăm la acelaşi gen de coregrafie psiho-narativă pe care o descoperim frecvent în producţiile mai recente ale regizorului. Chris, fata cu mingea de bowling în geantă, realizează un rol efervescent, plin de culoare, cu o gimnastică provocatoare.
Wolfgang este o dramă despre singurătate, despre lipsa iubirii care se transformă în spaimă, despre sentimentul alienării într-o lume în care nu te poţi integra. Existenţa în contextul unui disconfort mental şi psihologic poate conduce - în extremis - la violenţă sau la crimă. Ȋn fapt, toate personajele suferă de singurătate şi de drama mediocrităţii, incluzându-l pe defunct. Textul vizează un umor absurd, presărat cu cuvinte-simbol ce leagă cinic destinele personajelor. Sabrina, ce ar fi trebuit să devină prima balerină a familiei, lucrează la fabrica de conserve de fasole. Fabiana, captivă în beciul lui Wolfgang, se va hrăni numai cu conserve de fasole - o companie certă căreia i se adresează într-un monolog delirant.
Dintr-un complex de inferioritate, Leo se vrea invidiat pentru gardul său viu tăiat cu măiestrie - cel mai frumos din judeţ - pentru soţia sa care execută mici dansuri contemporane pentru prietenii cu neveste mai puţin talentate, în sfârşit pentru notele de 10 ale fiicei sale. Sabrina este captivă în "familia fericită" în aceeaşi măsură în care Fabiana e arestată în beciul lui Wolfgang. Dispariţia fiicei îi deschide posibilitatea dezertării din refugiul căsniciei.
Trecerea aproape imperceptibilă de la comedia noir a primelor cadre la thriller este realizată ludic. Fetiţa care se victimizează că nu este iubită îndeajuns de părinţi se prinde în jocul schizoid al eroului pentru a-i face pe părinţi să sufere. Jocul se deschide simbolic şi se anunţă tragic prin capturarea nutriei în capcana-colivie ce deschide emblematic piesa. Ȋn aceeaşi măsură, trecerea de la joc la traumă nu este gradată, spaima şi teroarea se instalează imediat, dragostea părintească dispare şi e înlocuită de psihoza unei iubiri distructive şi obsesionale. Jocul expresiv al Cătălinei Bălălău creează o aură de echivoc în jurul personajului într-un amalgam de sentimente şi stări contrarii. Aflăm că, din copilărie, Fabiana dezvoltă o fascinaţie premonitorie a fricii şi o atracţie irezistibilă vizavi de vecinul pe care-l priveşte prin gardul viu. Într-un desen, pe care Leo îl descoperă după dispariţia ei, intitulat "Wolfgang se uită", e reprezentat un lup sau un câine rău cu capul lui Wolfgang.
Câteva scene cu puternice efecte psihedelice punctează momente semnificative ale dramei. Cadre scufundate în întuneric sunt focalizate pe luneta în albastru de neon a Trabantului - buncărul în care Fabiana stă captivă în vreme de război. Ȋntr-un zgomot năucitor, din spatele ferestrei, Fabiana urmăreşte flash-urile de lanterne care o caută zadarnic. Ȋn contrapunct, acelaşi cadru revine de data aceasta cu Wolfgang captiv însoţit de tatăl său, prins în propria cursă, înconjurat de sirenele poliţiei.
Ȋn final, Fabiana şi Wolfgang se sărută prin geamul Trabantului - portal într-un gest simbolic de devoţiune şi iertare a victimei ce-şi iubeşte închisoarea şi călăul cu care s-a deprins pentru prea multă vreme. Timpul cu ţesătura lui abominabilă clădeşte legături indestructibile atunci când ele sunt consolidate pe un sentiment autentic - în toată oroarea lui - pe care fiinţa îl duce cu ea în moarte.