Mi-am lăsat un timp înainte de a aşterne pe hârtie ceea ce am simţit la aceste spectacole, cu riscul de a pierde din detalii, pentru a permite să se sedimenteze anumite aspecte, pentru a le frământa în mintea-mi de spectator care nu are încă rutina scriiturii.
Povestea acestei fericiri din lăuntrul meu a început cu Rabenthal, pus în scenă de Radu Afrim pe un text de Jörg Graser, atât textul, cât şi autorul fiindu-mi necunoscute. Spectacolul m-a năucit, în sensul bun al cuvântului, m-a proiectat într-o lume nebună, nebună, m-a făcut să-mi pun întrebări. Îmi place această scoatere din confort pentru că îmi pune simţurile la pândă şi mă scoate din lâncezeala cotidiană.
Două păpuşi, două marionete de fapt, vor să se joace şi una îi propune celeilalte: "să ne jucăm de-a moartea". Şi jocul începe ca şi când oamenii sunt jucăriile, devenind un soi de creaturi semi-acvatice ce-şi duc existenţa într-un fel de acvariu. Nu putem sau nu ştim să trăim cu aer, dar avem nevoie de oxigen, par a spune personajele în toată agitaţia lor existenţială. Afrim reuşeşte să creeze o adevărată atmosferă barocă, pornind de la exagerările de situaţie, ambiguitate şi tensiune permanentă, până la muzica folosită pe parcursul reprezentaţiei. Decadentismul este şi el la el acasă rupând baierele realităţii, expunând simboluri şi ironizând tot ceea ce înseamnă normalitate.
Spectacolul începe cu o nuntă, evident atipică prin cuplul care urmează să se căsătorească, dar şi prin inexistenţa invitaţilor. El, Maximilian (iată un nume cu rezonanţă aristocratică), pare mai degrabă un clovn prins în mrejele unui pânze invizibile de păianjen, nevoit să se mişte doar în limitele permise de această ţesătură, decât un aristocrat dispus la orice pentru mireasa lui. E un tras-împins, un caraghios de care îşi bate joc toată lumea, exact ca un clovn, cum spuneam (îi lipseşte doar nasul roşu şi zâmbetul simulat de imensa gură înroşită, în rest le are pe toate: părul zburlit, burta imensă de care atârnă susţinuţi în bretele nişte pantaloni încăpători de multe alte lucruri, căderi din piedicile puse de alţii şi o tristeţe eternă în ochii încercuiţi de spoiala neagră). Dar el caută să umple golul singurătăţii cu o mireasă care, de fapt, nu-l doreşte (de iubire nici nu se pune problema) şi care îl părăseşte chiar în noaptea nunţii. Ea, Helena (un nume de frumoasa frumoaselor) este atât de masculină încât, pe toată durata spectacolului, te tot întrebi dacă este bărbat ori femeie. Debordează de sexualitate, descoperind satisfacţia alături de bucătarul plin de diavoleşti porniri (nu foarte priceput într-ale bucătăriei, chiar neglijent, fost matelot) care-i servea la aşa-zisa nuntă.
Scena este populată de tot felul de creaturi mai mult sau mai puţin umane, un adevărat bestiar de sorginte acvatică, care sporesc haosul şi decadenţa, simbolizând o lume scoasă din subteranele minţii noastre creatoare şi atât de manifestă doar în vise. Instinctele primează în toată această lume, instinctele primare. Obsesiile sexuale se ţin lanţ, ca şi când toată lumea se învârte în jurul celui mai puternic instinct de supravieţuire a speciei - sexul.
Peştele, cel care stă în miezul acestui spectacol, este, pe de-o parte, "un simbol al vieţii şi al fecundităţii, un simbol falic", în sanscrită, aşa cum ne spun Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în dicţionarul lor, "zeul iubirii se numeşte Cel căruia peştele îi este simbol". Pe de alta, este considerat o făptură ambiguă dintr-o lume lăuntrică, întunecată, prin care omul comunică fie cu Dumnezeu, fie cu diavolul.
Nimic nu este întâmplător în acest spectacol, fiecare cadru avându-şi semnificaţia bine definită. Spaţiul în care se derulează întreaga nebunie este şi el cu migală creat. Un spaţiu mizer, insalubru, care ascunde multe alte asemenea poveşti, din care sunetele ies uneori ca nişte izbituri venite dintr-un hău şi dintr-o linişte rău-prevestitoare, care te fac să tresari.
Moartea este prefigurată pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, imagine cu imagine. Vine negreşit, aşa e jocul. Un final ironic: bucătarul vrea să le joace o farsă, minţindu-i că le-a gătit organele genitale şi otrăvitoare ale unui peşte, dar, în ciuda minciunii, toţi mesenii, consumatori ai preparatelor bucătarului, mor pentru că peştele nu a fost gătit cu atenţia şi grija cuvenită (şi nici bucătarul nu rămâne în viaţă, fiind înjunghiat). Murim nu că vrem noi, ci pentru că aşa trebuie. Acesta este datul sorţii. Dar până la moarte căutăm iubirea sau ce-o fi aia.
Din funambulescul Rabenthal am făcut un salt direct în cu totul altă lume, una zguduitor de reală - Despre oameni şi cartofi. Pornesc spre sala alăturată a TNB-ului fremătând încă de trăirile la care m-a supus lumea coborâtă din întunecatul tărâm al lui Hades. Şi mă gândesc la multele coşmaruri pe care le-am memorat fragmentat sau în deplinătatea lor şi în care creaturi de tot soiul, labirinturi şi alte asemenea se strecurau dintr-un subconştient creativ, în care fel de fel de gânduri şi dorinţe reprimate sau nespuse şi-au găsit sălaşul. Şi mă mai gândesc la cât de asemănători sunt Radu Afrim şi Mircea Cărtărescu, doi creatori de lumi bizare, atipice, uimitoare. Apoi revin la sala care încet, încet se populează cu respiraţiile curioase ale aceloraşi sau ale altor spectatori. Încep să analizez elementele care compun decorul scenic. În faţa mea stau cuminţi, în aşteptare cei ce vor deveni protagoniştii poveştilor următoare.
Două spaţii sub un imens ecran - două cămăruţe ale unor oameni, sărace, dar pline de culoare, în care singura poveste frumoasă pare cea reprezentată de covoraşul de pe perete. Suntem în mahala. Tomberonul prezent este luxul posibil al multora. Un bar alături de casele minuscule unde poţi să-ţi îneci amarul şi să fii ceea ce nu eşti. Şi cartofi, un colţ al cartofilor.
Spectacolul începe cu un dans "al tomberonului" aş putea spune. Prin toate momentele de dans inserate între poveştile de pe ecran se prefigurează, de fapt, o lume de undeva de acolo, de la o margine de lume, cu zbuciumul, dar şi cu candoarea sa. Apoi brusc pe ecran se proiectează o primă poveste, o poveste de viaţă tristă, dar cât se poate de adevărată. E povestea unei ţigănci de etnie maghiară, rămasă văduvă, care cerşeşte pentru a-şi creşte copiii. Soţul i-a murit în urma unui accident feroviar când se întorcea de la muncă, de la scos de cartofi, fiind singurul care câştiga ceva. Povestea se derulează prin intermediul unui interviului, intervievatorii sunt dublaţi de actori, pe scenă, ca şi când dialogul se întâmplă chiar sub ochii spectatorilor.
Moartea este liantul tuturor poveştilor care vor urma, moartea şi cartofii. Fiinţe umane, desprinse şi ele parcă dintr-o lume uitată de Dumnezeu, care ştiu şi nu mai ştiu ce înseamnă iubirea. Trăiesc oarecum instinctual, dar nu s-au dezumanizat. Au frumuseţea cailor liberi care, oricât de prăfuiţi ar fi, oricât de răpciugoşi, ştiu să-şi manifeste bucuria de a alerga liber. Ei cântă şi dansează, cu o înţelepciune rudimentară a fiinţei libere de orice zeu. Viaţa este singurul zeu la care se mai închină. Şi ambrozia lor sunt cartofii.
Afrim aduce împreună pe scenă actori şi copii din miez de poveste pentru a dansa şi a trăi împreună povestea jocului şi a somnului, a viselor şi a gustului bun de cartofi, a bucuriei de a trăi şi a cailor liberi, dar şi a tristeţii, a izolării, a pierderii de oameni dragi, a umanităţii. Ne-a aşternut-o la picioare, ne-a pironit-o în priviri şi cine n-a avut lacrimă în colţul de ochi, ar fi trebuit să se ridice şi să plece.
Mă simţeam plonjată în lumea crudă, mai crudă parcă decât cea venită din tenebrele fiinţei noastre. Dar ochii, zâmbetul sau lacrima, vorba simplă, atât de simplă a celor care-şi puneau viaţa sub lumina proiectorului, mă făceau să simt candoarea din acest "spectacol-documentar".
Dansul ţine loc de cuvinte în momentele în care cuvintele sunt de prisos, şi aici Afrim ştie să scoată din actor toate disponibilităţile sale, gesturile devin simbolice, simboluri care se leagă şi vorbesc. E viaţă şi moarte în acelaşi timp. E joc şi zâmbet. E lacrimă şi tristeţe. Iar noi, martori muţi, privim incapabili de a face ceva (aşa cum au făcut toţi cei în mijlocul cărora trăiau).
Două spectacole purtând amprenta aceluiaşi regizor, Radu Afrim, în aceeaşi zi, a fost copleşitor. Nu aş fi crezut asta, dar am simţit din plin. Am pornit spre hotel cu paşi mărunţi, chiar dacă era destul de târziu, tocmai ca să-mi las răgaz de gânduri care se tot înghionteau. Nu mai ştiu dacă era vânt, dacă mi-era frig, dacă mă dureau picioarele... mă gândeam la ce a creat omul ăsta. Aşa i-am spus lui Afrim - Omul ăsta. Am stat până târziu în noapte, cu un pahar de vin roşu alături, retrăind cumva stările la care m-a supus Omul ăsta şi întrebându-mă ce va urma.
A fost Wolfgang. Un spectacol pe care-l pot plasa la limita dintre ficţiune şi realitate (asta ar fi cam între Rabenthal şi Despre oameni şi cartofi). Wolfgang, un tânăr aparent banal, care-şi proiectează o lume viitoare a lui şi numai a lui, pe fondul unei dorinţe de a fi iubit, dar şi de a iubi (mama este decrepită, ancorată într-un trecut nesănătos, tatăl, mort demult, rămas în conştiinţa celor din jur printr-un disc de vinil, singurul de altfel care i-a conferit un crâmpei de glorie). S-a îndrăgostit de o copilă, o copilă care-l priveşte cu teamă şi admiraţie în acelaşi timp. O copilă, Fabiana, care provine dintr-o familie de tineri care nu sunt în stare să-şi asume responsabilitatea de a fi părinţi (mama e alcoolică, iar tatăl e preocupat de mici trebuşoare gospodăreşti) şi care suferă la rândul ei pentru că nu se simte iubită. Întreg parcursul de gânduri şi acţiuni ale lui Wolfgang se învârt în jurul sentimentului de iubire. O filozofie a iubirii, de fapt. Iubirea poate să înalţe, însă poate să ducă şi la cădere.
Wolfgang o răpeşte pe Fabiana şi o închide într-o lume subterană (caroseria unui Trabant) tocmai din obsedanta dorinţă a iubirii. Dar oare poţi iubi în absenţa libertăţii? Dar ce este libertatea?
Cei care populează această nouă lume a lui Afrim sunt, oarecum, oameni cât se poate de comuni, de banali: doi tineri părinţi, o prostituată, o mamă bătrână şi uzată, un puşti, un gay. Dar oamenii aceştia, în banalitatea lor, în ignoranţa lor, marchează destine (proprii sau ale altora), în căutarea, de fapt, a iubirii. Se mulţumesc să trăiască în spaţii mici, claustrofobe (locuinţele lor sunt realizate scenografic din frigidere sau dulapuri de haine), cu obsesii materiale, animaliere sau umane. E un bâlci cotidian, din care nimeni nu iese câştigător. Poate cel mai câştigat personaj este tatăl mort (din nou se inserează moartea în spectacolul lui Afrim) care apare din lumea lui subterană, precum o volatilă fantomă, având satisfacţia de a fi în gândurile tuturor, de a încerca să se insinueze în viaţa lor cu orice preţ, ca un bun de preţ pierdut, dar care poate fi recâştigat. Ca personaj are însă libertatea cea mai mare de manifestare: e mort, ce poate fi mai rău? Păi, uitarea lui, ignorarea lui... ar duce la dispariţia lui for ever. Şi parcă nu ar vrea asta, dar... e totuşi un mort.
Revenind însă la protagoniştii acestei bizare poveşti de iubire, copila devine prizoniera lui Wolfgang, dar oarecum şi a propriului gând de a fi iubită. Precum Hӓnsel, ea este hrănită cu gândul şi dorinţa de maturizare a ei corporale şi psihice. Wolfgang, în toată nebunia lui, nu vrea să abuzeze de o copilă, aşteptând cu răbdare dezvoltarea ei ca femeie. Atunci va deveni femeia lui când inelul i se va potrivi pe deget. Pare un basm. În tot acest răstimp al prizonieratului, al izolării de lume, celor de afară li se schimbă destinele: părinţii ei se despart, fiecare ducând cu sine propria vină şi incapacitatea de a (se) iubi, prostituata tânjeşte după Wolfgang, singurul care i-a oferit plăcerea sexuală similară iubirii, amicul îşi găseşte şi el jumătatea, mama îi moare. Banalităţi cotidiene am putea spune.
Wolfgang este, parcă, acel hominid preistoric atât prin mişcările agile cu care se caţără peste tot, cât şi prin instinctele foarte puternice de supravieţuire. E calculat şi atent în tot ceea ce face şi în relaţiile cu ceilalţi.
Fabiana este o copilă care se va maturiza rapid. Gânduri, dorinţe, lacrimi, uitare - toate aceste sentimente se izbesc de pereţii care o ţin închisă. Libertatea la care a tânjit în tot acest răstimp vine la un moment dat, dar nu face decât să o bulverseze şi să-şi dea seama de cât de abstractă este în înţelesurile ei. Şi atunci când alegi iubirea... nu mai poţi să fii liber.
Wolfgang este un spectacol plin de culoare, de mişcare, tensiune şi emoţie în care Radu Afrim pune pe tapet problema relaţiilor interumane şi a comunicării, mai precis absenţa comunicării. Râzi şi plângi. Un spectacol cu multă, multă candoare.
Trei spectacole diferite care compun, cu toate astea, o lume recognoscibilă - lumea lui Afrim. Unii o apreciază, alţii o contestă. Propunerile estetice pe care Radu Afrim le face nu sunt la îndemâna oricui. Nu consider că trebuie să fii un spectator avizat ca să accepţi un spectacol teatral scos din tipare, dar trebuie să fii dispus la a înlătura bariere, de orice natură ar fi ele. Trei spectacole realizate cu trei trupe diferite: a Teatrului Maghiar din Timişoara la Rabenthal, a teatrului din Sf. Gheorghe la Despre oameni şi cartofi şi a tinerilor de la Piatra Neamţ la Wolfgang. Toţi actorii au fost extraordinari, Afrim reuşind să scoată maxim de potenţial din fiecare. Cred că este un privilegiu să lucrezi cu Radu Afrim şi aplaud şi acum prestaţia tuturor actorilor.