Nişte potenţiali - O haită de sfinţi

Google maps zice că de la Nottara la Act, pe Magheru, Tache Ionescu, Piaţa Amzei şi Victoriei, sunt, cu pasul, 600 de metri. În linie dreaptă, subteran, între sala George Constantin şi sala Iureşului, pesemne că e mai puţin de jumătate de kilometru.

Între Bash. O trilogie contemporană de la Act, montat de Vlad Massaci în 2003, şi O haită de sfinţi de la Nottara, montat de Vlad Zamfirescu între valul 2 şi valul 3 al pandemiei, sunt 18 ani. Ambele spectacole pornesc de la Bash. Latterday Plays, trilogia de piese într-un act publicată de Neil LaBute în 1999. Un monolog (subintitulat Iphigenia in orem, jucat de Şerban Gomoi, acum, şi de Mihai Călin, atunci), un (fel de) dialog (O haită de sfinţi, interpretat de Rareş Andrici & Diana Roman / Dan Bordeianu & Laura Vasiliu, acum, şi de Vlad Zamfirescu & Ioana Flora, atunci), un alt monolog (Medea Redux - Cerasela Iosifescu / Luminiţa Erga, la Nottara, Mihaela Sîrbu, la Act). Ambele montări au mers pe traducerea realizată de Massaci & Sîrbu.

Pentru versiunea de la Nottara, Vlad Zamfirescu a ales O haită de sfinţi drept titlu. Poate ca o reverenţă pentru bucata de Bash în care a jucat el însuşi în urmă de 18 ani. Poate pentru caracterul profund ironic al unui titlu de spectacol în care e vorba de 3 crime, care mai de care mai tulburător-odioasă.

Cei 4 actori stau pe 3 scaune. Şerban Gomoiu e undeva, într-un bar de hotel, la sute de kilometri de casă, spovedindu-se unui necunoscut (adică, nouă, publicului, luminat de oarece reflectoare discrete - scenografia: Ştefan Caragiu). Rareş Andrici şi Diana Roman stau pe două scaune de bar (ea chiar soarbe dintr-un pahar cu lichid roşu) şi povestesc către acelaşi public prezent-absent. Hainele cele portocalii ale Ceraselei Iosifescu ne avertizează, de la bun început, asupra locului de unde îşi spune povestea şi, foarte posibil, asupra sorţii sale ulterioare. Pe / la recepţie, tot noi.

3 confesiuni despre 3 crime. Odios, cutremurător, acuzator, desigur. Adică, ele, ele personajele sunt aşa. Fără dubiu şi fără glumă. În acelaşi timp, tot ele, personajele, sunt şi sincere. De o cumplită sinceritate. E drept, nu de la început, nu direct, e nevoie de timp să te prindă în pânza povestirii / destinului lor, e nevoie de curaj să spună, să spună tot, să scoată la lumină întunericul, să livreze atât faptele, cât şi emoţiile, atât pe cele de atunci, de la momentul înfăptuirii, cât şi pe cele de azi, de la cel al confesiunii. E nevoie de timp şi pentru context (ce a fost înainte de crimă), cât şi pentru a umple spaţiile libere (ce a fost între crimă şi prezent).

Şi mai e nevoie de timp pentru ca noi, cei din sală, din măruntaiele Bucureştiului (zguduiţi, când şi când, de trecerea metroului pe ruta M2 Romană - Universităţii), să începem să înţelegem ce auzim şi să formulăm întrebări. E ceea ce vedem o colecţie de poveşti dure ale unor oameni de departe, dintr-o lume cu care nu avem de-a face? Sau e ceva acolo, în vorbele, spaimele, regretele zâmbite (Gomoi), pornirile abia oprite (Andrici), orbirile mereu minţite (Diana Roman), lacrimile înghiţite de revoltă (Cerasela Iosifescu), care ne pare înfiorător de familiar? Şi apoi, din lumea celor 4 (şi a celor de lângă ei, creionaţi prin câteva fraze, gesturi, frugale evocări) din universul lor real şi ficţional, câte ne sunt şi câte nu ne sunt familiare?

Avem noi oare un job pe care ne e frică să-l pierdem? Am trecut vreodată peste un mare necaz aruncând peste mormântul încă proaspăt seminţele vieţii? Ne-am trezit făptuind împotriva propriilor vorbe şi pre-convingeri şi am fugit de uluiala descoperirii de sine în confortul minciunii şi al ipocriziei? Ne-am închis ochii când în jur colcăia răul? Am simţit vreodată toată furia lumii când am pierdut ceea ce credeam că e marea fericire? Am manipulat, înşelat, evadat?

Răspunsul la o parte dintre aceste întrebări trebuie că este Da, din moment ce vorbele acestor personaje, acestor actori (chapeau!), ajung să ne tulbure mai aprig decât senzaţia de teamă stârnită de acel metrou, acel bulevard şi fundaţiile lui mişcătoare. Ne face asta nişte (potenţiali) criminali? Sau îi face pe ei, pe criminali, nişte (potenţiali) oameni?