O lume. Ce lume...! Ca O haită de sfinţi

Când americanul Neil La Bute a scris această Leter-Day Players, Mazilu al nostru murise cu aproape 20 de ani în urmă. Dar această replică, formidabilă în cinismul ei filosofic-moralizator, rostită de personajul Nemeş, care se pregăteşte să-şi omoare, cu mâna lui, unica fiică, pare a-i uni pe cei doi autori într-o apocalipsă a monstruozităţii (zis) umane.

Diabolica treime a crimei fără scrupule şi (mai grav, dacă se poate spune astfel) fără remuşcări, de o perfectă absurditate apare la americanul lor în toată hidoşenia ei. Tripla confesiune a UCIGAŞULUI (cel fără simbrie, fără suflet, fără niciun Dumnezeu) ia forma unor demersuri subsumate ideii de sinceritate: una totală, fără limite, fără reţineri, impudică... aşa cum unii o practică în spovedania religioasă sau terapeutică - atunci când preotul este înlocuit de psihanalist. Căci personajele care se despoaie, unul după altul, într-o cutremurătoare procedură de auto-da-fé nu o fac pentru a se purifica şi, cu atât mai puţin, a se pedepsi. Nu... este la mare modă acel exhibiţionism - chipurile necesar eliberării de vinovăţie şi oblojirii eventualelor traume sufleteşti - de care americanii lui LaBute (iar după ei şi alţii care au preluat moda) sunt foarte mândri. Astfel încât nevroticii, obsedaţii şi nebunii se strâng sub faldurile unei aşa-zise terapii de grup în care îşi (pardon) borăsc toată hidoşenia interioară. Mormoni fiind, ei se recomandă ca fiind credincioşi ai Bisericii Sfinţilor Ultimelor Zile. Aha... deci confesiunea supremă, mărturisirea la (aproape) Judecata de Apoi. Pentru că multe dintre credinţele religioase monoteiste au inoculat supuşilor fără discernământ ideea falsă potrivit căreia Dumnezeu Tatăl e bun şi iartă tot. Ba chiar, un alt psihopat pe nume Rasputin făcea apologia păcatului care trebuie, musai săvârşit, cât mai mult şi cât mai des, pentru a te căi apoi, pe măsura faptelor abominabile, ceea ce Divinităţii i-ar produce cea mai mare plăcere.

Este ceea ce şi fac indivizii despuiaţi fără milă de LaBute. Primul dintre ei, desemnat drept Tânărul, pare a-şi povesti cuiva infanticidul comis asupra propriei fiice, în vârstă de 2-3 ani. Şerban Gomoi, cu chipul său special (amestec de Raskolnikov şi Robert Powell-Isus) o face magistral. O obsesie a preciziei în redarea amănuntelor, a determinărilor care l-au condus spre crima cea mai odioasă din câte se pot închipui îi impregnează monologul. O falsă naivitate (adică o ipocrizie fără pereche) conferă mărturisitorului tot ceea ce le place mai mult unora ca el: credibilitate, chiar admiraţia ascultătorului pentru ce memorie bună are, şi cum o foloseşte el, săracul, la parametrii maximi. Ezitările, perfect jucate de interpret, sporesc confuzia şi, odată cu ea, suspansul. Căci important rămâne, pentru asasin, story-ul, cu toate complicaţiile lui stupide, dar pentru el esenţiale. Deşi pornit pe condamnarea bisericii aşa-zis creştine a ultra-credincioşilor mormoni, dramaturgul nu cade în capcana asocierilor biblice. Nu Dumnezeu i-a poruncit tăticului-amploiat-într-un-job-confortabil să-şi omoare progenitura, aşa cum Vechiul Testament pretinde că ar fi fost îndemnat Avraam. Nici vorbă. Dumnezeul lui era ocupat, pare-se, să-l ocrotească pe tătic să nu zboare din meschinul lui serviciu. Şi atunci, i-ar fi întins o mână de ajutor, lăsându-l singur acasă (aproape home alone, nu?) cu televizorul pornit, cu fetiţa adormită în pat. Iar el, speriat că ar fi putut dispărea din schemă (aici, Gluma lui Kundera se arată mai sinistră, ducând consecinţele din registrul dramatic în cel tragic) se gândeşte că a fost ales ca instrument al destinului, că Cel de Sus îl încearcă, să se convingă dacă este demn de încrederea cea mormonească, aşa cum predică preoţii lor în biserica aia a ultimei zile. Copleşitor este efortul lui de a-şi aminti cele mai mici amănunte din tot ceea ce a săvârşit. Dar şi disperarea de a fi crezut şi... nu iertat, ci admirat. Apoi compătimit, pentru că prietenul cu adevărat vinovat (consideră el) îl speriase degeaba, cu gluma lui proastă. Important, în toată această istorie terifiantă, este că totul e bine când se termină cu bine, iar el - harnic, priceput în vânzările lui aducătoare de mulţi bani - nu fusese al patrulea pe lista de excluderi. Restul... adică totul: facă-se voia Ta.
  Al doilea segment (de unde spectacolul şi-a extras, în mod fericit, titlul) aduce în scenă acelaşi tip de relatare la persoana întâi. Protagoniştii ei sunt John şi Sue, doi viitori însurăţei, plecaţi din îndepărtatul şi austerul Utah într-o escapadă de week end la New York. Şi cum, mai nou, prima poruncă (cea cu "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău") s-a dat de trei ori peste cap, asemeni Diavolului şi s-a transformat în "Distrează-te, în orice chip şi cu orice preţ"), junele îşi lasă aleasa cu fetele, iar el pleacă la una mică, cu băieţii. Mică, dar musai să fie nemaipomenită. Apariţia în peisajul dintr-un Central Park nocturn a unui homosexual, le dă prilejul petrecăreţilor s-o facă lată. Îl atrag pe nefericit (lasă, că nici n-au trebuit să insiste cine ştie ce...), îl provoacă, apoi îl omoară. Brutal şi stupid; fără scrupule, fără rost... doar aşa, că aibă ce-şi aminti (ceva strike) din escapada new-yorkeză. Alţii ar fi spart, poate, o vitrină, ar fi răsturnat o pubelă sau ar fi distrus - cum fac îndeobşte derbedeii mărunţi - o statuie, ceva. Ei da... dar se compară cu un om adevărat?! Cultul detaliului ajunge şi face ravagii şi aici: scena este detaliată cu o cumplită încântare de sine. Căci eroul se simte chiar erou, aşa cum a văzut el în unele filme hollywoodiene. Monstruozitatea este completată, la nivelul relatării, de ingenua Sue, care aduce înapoi, în vitrina cu amintiri, orice amănunt scăpat de iubitul ei soţior. Şi care poartă cu mândrie, la mână, inelul furat de ucigaşul consort de pe degeţelul victimei. Într-un duet drăgălaş şi sinistru, cei doi se completează, fără a-şi adresa unul altuia o vorbă, o idee, un regret? Nu, numai încântarea - imbecilă şi stereo. Fără să facă gaură în scenă, Rareş Andrici şi Diana Roman (care joacă în alternanţă cu Dan Bordeianu şi Laura Vasiliu) se achită credibil de partiturile încredinţate, intrând în rolurile dificile şi conferind personajelor autenticitate şi credibilitate.
 
A treia crimă este mărturisită, părelnic în faţa anchetatorului, de Femeia care şi-a ucis fiul. Jucată copleşitor de către Luminiţa Erga (care joacă în alternanţă cu Cerasela Iosifescu), istorioara este la fel de abominabilă precum cea relatată de Tânărul din primul episod. Aceleaşi ingrediente, acelaşi mecanism. Cu o feroce seninătate, Mama denaturată nu pierde ocazia oferită de hazard... sau de Cel de Sus? A strâns în suflet, ani de zile, umilinţa şi ura faţă de profesorul care o lăsase însărcinată, părăsind-o atunci când gluma şi burta începuseră să se îngroaşe. A aşteptat. S-a prefăcut resemnată. S-a dovedit, după aproape 20 de ani, fals tolerantă şi conciliantă: îl caută pe tatăl băiatului (acum însurat, chivernisit... în fine, un onorabil membru, dacă nu chiar un stâlp al societăţii). Îi prezintă "isprava" lor comună şi se bucură, pasămite, când îi simte vibraţia de mândrie paternă. Ce mai... totul, ca la carte, ca în digest-urile frumos colorate sau în serialele TV frumos înşirate. Ai zice cu oarecare admiraţie, că s-a împăcat cu soarta, cu oamenii, cu amorezul cel părăsitor. Din povestea ei, accidental pare doar momentul în care fiul ei, rodul păcatului descris cu amănunţime până atunci, adoarme în baie, după întâlnirea bi-fericită în care îşi cunoscuse tatăl. Scopul fusese atins. Sufletul şi poate ceva ruşine, regret din partea vinovatului... îi oferiseră mulţumirea visată. De ce, atunci, trebuia şi răzbunarea, săvârşită cu sânge rece... atât de rece, încât te înfioară pe tine, ca spectator, şi înlătură pentru anchetator ipoteza iresponsabilităţii? Uite-aşa... pentru că aşa sunt oamenii ăştia, convinşi megalomanic de rostul lor ca instrumente ale voinţei divine. În povestirea ei, actriţa păşeşte printre amănunte ca printr-un câmp de mine, ocolindu-le cu grijă, spre a ajunge teafără (fizic!) la capăt; adică la ultimele detalii. Nu emoţie, nu regret... nimic. Doar o contabilitate seacă şi completă, un inventar al propriei nimicnicii, exhibată fără patos, dar cu satisfacţie auto-admirativă. Cu demnitate şi împăcare de sine. Mission accomplished.
 
Pentru Vlad Zamfirescu, montarea acestui spectacol reprezintă un experiment cu atât mai interesant cu cât jucase în el, cu 17 ani în urmă, în viziunea lui Vlad Massaci de la Teatrul Act, pe vremea aceea spectacolul fiind numit Bash. Şi era foarte greu să te iei în piept - chiar şi la o asemenea distanţă - cu o reprezentaţie de referinţă. Ei bine, trecerea din ipostaza de interpret în cea de regizor, reprezintă o plăcută şi certă reuşită. Cu atât mai dificil de realizat, cu cât, la rândul său, se dădea cu totul pe mâna actorilor, iar tensiunea acumulată trebuia exprimată (ceea ce s-a şi întâmplat) cu o economie extremă de mijloace scenice. În plus, soluţiile de scenografie, ritmul diferit al povestirii şi o notă cu totul specială de umanitate-dezumanizată îi conferă identitatea dorită. Sub mâna lui, actorii devin nu nişte stricte instrumente ale destinului ori automate dereglate ale crimei, ci - pe rând: un monstru mic burghez meschin, ale cărui porniri patetice temperate de contorsionări ale discursului revelator explică de ce societatea poate fi înşelată, acceptându-l; nişte inconştienţi zglobii, dar oricând periculoşi, pe care-i găseşti larg răspândiţi cam la orice nivel al lumii zis civilizate; în fine, un monstru gata să-şi sacrifice tot ce are mai sfânt din dorinţa de a se răzbuna pe toţi cei pe care-i consideră vinovaţi de nefericirea şi ratarea sa.

Un spectacol dens, contorsionat, o duritate cutremurătoare. O mostră ridicată la puterea a treia a ceea ce poate produce şi reproduce lumea asta tot mai smintită, în care orice e posibil şi orice se poate, chipurile, explica / înţelege / şi chiar ierta. Doamne, unde eşti, Doamne?...