Moto: "Dacă nu-l nominalizaţi pe Pintileasa, mai bine desfiinţaţi cu totul premiile"
În 2011, a fost Viţelul de aur la ARCUB. Dramatizare (şi regie) de Eugen Gyemant după romanul lui Ilf şi Petrov, publicat în 1931. Scenografia, Vladimir Turturică şi Tudor Prodan, cu Tudor Aaron Istodor (Ostap Bender), Lucian Iftime (Koreiko), Dan Rădulescu (Panikovski), Cătălin Babliuc (Balaganov), Smaranda Caragea (Varvara) şi Radu Iacoban (Ptiburdukov) în distribuţia de 6 actori şi mai multe personaje.
2021, mai, 22, sâmbătă, seara, 18. Viţelul de aur la Sala Mare a Teatrului Maria Filotti din Brăila. Dramatizare de Eugen Gyemant. Scenografia, Tudor Prodan. Cu Nicholas Caţianis (Ostap Bender), Ciprian Braşoveanu (Koreiko), Liviu Pintileasa (Panikovski), Vlad Volf (Balaganov), Narcisa Novac (Varvara şi altele), Ciprian Chiricheş (Lohankin de origine maghiară şi alţii) şi Adrian Ştefan (Ptiburdukov şi alţii) în distribuţia de 7 actori şi mai multe personaje. Radu Iacoban: regia.
Scenariu verde în pandemie înseamnă 50% locuri libere. Restul, ocupate. Full. Premieră. Două ceasuri şi zece de spectacol. Plus cinci minute de aplauze. Apoi, aerul în fine cald de seară primăvăratecă. Amorţită de-a lungul zilei, Brăila renaşte după apus. Terase pline, trafic agitat. Undeva, spre Dunăre, cele mai multe din casele vechi stau să cadă, conform reţetei de abandon din ultimele multe decenii. Viaţa oraşului s-a mutat la adrese mai centrale. Nici ele scutite de semnele pregnante ale istoriei prea îndepărtate pentru a mai fi prezent. Dar şi vizitate de semne de bunăstare. Sau, măcar, bună dispoziţie.
Înapoi la teatru. Clădirea cea renovată până în cele mai mici amănunte. Contrastul perfect pentru aproape toate celelalte clădiri de patrimoniu. Un vehicul cu trei locuri dă ture pe scenă. Prins în mijloc, un spaţiu paralelipipedic delimitat de exterior de paralel şi perpendiculare metalice şi, pe alocuri, de sârmă ghimpată. O cuşcă. Din înalturi, lumini de interior şi felinare / lumini stradale (light design: Bogdan Gheorghiu). Felinarele luminează maşina şi oarece cărămizi aruncate alandala.
La interiorul spaţiului-cuşcă felurite birouri de tăiat frunza la câini, din felurite oraşe sovietice (de anii '20-'30) sau din urbe mai apropiate (spaţial şi sau temporal). În interiorul cuştii, funcţionari făcători de nimic câştigând un salar'. La exterior, oameni diverşi, care mai borfaşi, care mai pierde-vară, lume pestriţă, câştigând te miri ce te miri când. Cele două lumi se intersectează rareori. De pildă, atunci când cei de pe urmă încearcă să-i fraierească pe cei din prima categorie.
Între oamenii non-înregimentaţi în cuşcă, el, farsorul-şef, Ostap Bender, Quijote de Ilf, de Petrov, de URSS, de sud-est, de tot restul lumii. Ori poate un meta-Christ de secol 20, încă mai valabil în vecinul 21. Un Caţianis frumos, impetuos, cu voce pentru c-ar ucide 99% dintre actorii planetei (ceea ce, uneori, dăunează schimbării de ton & timbru, prea bun e originalul!). O eşarfă înroşită, semn al precedentelor bătălii pierdute ori, de ce nu, decese (în suprarealismul ante-post-modernist, orişice e posibil, nu se împiedică nimeni de prima moarte). Un plan (o jumătate de milion de ruble) pentru un vis (emigrarea dintr-un stat totalitar gri într-un Rio de Janeiro de un alb multicolor!
Planul lui Ostap include automobilul, pe Balaganov şi Panikovski. Cel de pe urmă, e un fost orb, acum înşelând pe alte baze de pornire. Un Pintileasa pur şi simplu excepţional. Ostaşii lui Ostap execută ordinele, dar se bazează şi pe propria iniţiativă. Rezultatul e fără excepţie un eşec, dar asta nu face decât să le aţâţe vieţile. Pentru că, în plină epocă cenuşie (nu vă iluzionaţi, Iacoban plasează moderat acţiunea în acel URSS post-revoluţionar, vizitat de oarece dezgheţ leninist, pauză de-o clipă înaintea infernului stalinist; comentariul social al Iacobanului e valabil aici şi acum, când totalitară e prostia, conformismul, înregimentarea în ideologii, corporaţii, găşti, cărora indivizii le deleagă propriul drept de a gândi, de a trăi, de a visa, de a Rio-iza), culoarea nu vine din scorul meciului, ci din însăşi plăcerea şi disperarea de a-l juca şi de a-l lua la mişto.
Căci asta fac Ostap şi ai lui. Nu se iau prea în serios. Aşa cum se iau cei care visează implementarea unor ideologii utopice (plan larg) sau care îşi construiesc propria viaţă după indici-cheie de performanţă (plan îngust, strict individual). Ostap, Balaganov, Panikovski râd de toate acestea, precum şi de propriul râs. Ba, s-ar putea zice că până şi coruptul-şef Koreiko e parte din marea farsă imaginată, în stil bulgakovian, de Ilf si de Petrov. E jefuit şi ai zice că nu-i pare rău.
Nimic nu ilustrează mai precis supra-absurdul-realist al montării lui Iacoban decât muzicile alese de Aida Sosic. Căutaţi-l pe YouTube pe Djordje Balasevic şi vorbim după. După ce conduceţi vreo 200 de kilometri cu el la bord.
Nu doar carierismul funcţionăresc e luat la mişto, ci şi cel erotico-familial. Varvara e mereu cu cine trebuie (că are portofelul mai baban). Lohankin cel părăsit e penibil, patetic şi pierdut. Unde mai pui ca Iacoban îi aşază şi o descendenţă maghiară în cârcă. În plin univers danubiano (Brăila) - euxinic (acţiunea istorică se întâmplă la Odesa)! Când să fie ironia mai mare, Ciprian Chiricheş îi trage o cântare de jale din cultura poporului conlocuitor de numa' - numa'.
Cumva, lumea lui Iacoban din Viţelul de aur seamănă cu cea a lui Andrei Măjeri din Grădinărit uman de la Teatrul Andrei Mureşanu de Sfântu Gheorghe. Absurd, disperare, poftă de viaţă, miştocăreală, căldură, muzici. Oamenii ăştia de pe scenă râd despre nişte chestii nasoale. Dintre care pe unele le fac chiar ei. Râd pentru a se delimita de absurdul politic-social-administrativ-individual(-pandemic). Râd şi nu se iau prea în serios. Ceea ce vă / ne doresc şi dumneanoastră.