În spaţiul teatral românesc, povestea este adusă pentru prima dată în atenţia publicului de teatru de regizorul Eugen Gyemant prin spectacolul montat la ARCUB în anul 2011. Eugen Gyemant realizează cu acea ocazie o apreciată dramatizare a romanului, în care cristalizează esenţa evoluţiei personajului / personajelor principale, cu fluenţă a dialogului, dramatizare care se desfăşoară fără a se risipi în prea multe amănunte ale acţiunii secundare. Întrebat care a fost motivul apropierii de acest text, Eugen Gyemant mărturiseşte: "În vremurile în care a fost scris Viţelul de aur, Ostap Bender era un personaj cu totul neobişnuit - un erou şi un anti-erou, la început aproape înzestrat cu puteri supra-omeneşti, dar căruia i se dezvăluie încet, încet, vulnerabilitatea. Escrocul devine un mare înfrânt, odată ce reuşeşte să-şi realizeze visele şi cu cât devine mai uman, cu atât e mai măreţ. Pentru cei care au crescut într-o cultură care a asimilat romanele lui Ilf şi Petrov, Ostap Bender este idealul uman. Cu toţii vrem să devenim mari escroci internaţionali şi cu toţii suntem înfrânţi. Satira la adresa comunismului este cu atât mai dureroasă, cu cât banalitatea, mediocritatea lumii în care trăim nu se deosebeşte cu nimic de cea din care visează Ostap Bender să scape."
La zece ani distanţă, mai precis în 22 mai 2021, la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, actorul / regizorul Radu Iacoban semnează cea de-a doua "ieşire la rampă" a textului, de data aceasta în calitate de regizor, completând astfel munca actorului care l-a interpretat pe Ptiburdukov în montarea anterioară, cea asumată regizoral de Eugen Gyemant. În caietul program al spectacolului brăilean, Radu Iacoban afirmă: "Din miile de istorii ale omenirii, am decis să aleg o poveste despre un erou a cărui unică şi tragică vină este aceea că s-a născut în ţara greşită. Rusia din Viţelul de aur se descotorosea de ţarism, spiritualitate, idealuri deşarte şi îmbracă hainele ponosite şi practice ale comunismului. Pentru inadaptatul Ostap Bender, eroul naiv al poveştii noastre, această schimbare este absolut inacceptabilă."
Aflat la cea de-a treia colaborare, în calitate de regizor, cu teatrul brăilean, după Cântăreaţa cheală (2018) şi Asta-i tinereţea noastră (2020), Radu Iacoban creează o montare dinamică, cu un mesaj de adâncime bine camuflat într-un comic riguros dozat, cu nuanţe tragice uneori. Spectacolul capătă profunzime şi prin construcţia scenografică imaginată de Tudor Prodan, cu care regizorul se completează de cele mai multe ori în munca de creaţie, cei doi fiind o echipă nu numai la montările din teatrul brăilean. Principalul element scenografic al spectacolului este o cuşcă cu gratii şi sârmă ghimpată, un element multifuncţional, cu trimiteri spre spaţiul închis, spre "cuşca" blocului comunist, dar şi spre stereotipia gulagului, al lagărului de exterminare. Aceasta devine de-a lungul spectacolului birou sau spaţiu de locuit, spital de nebuni sau vamă.
Ostap Bender, escrocul simbol, este erou central al romanelor Douăsprezece scaune, publicat de Ilf şi Petrov în anul 1928, şi Viţelul de aur, publicat în anul 1931. Căutător de comori ascunse, într-unul din cele douăsprezece scaune, sau urmând traseul "viţelului de aur", Ostap a fost supranumit Marele Maestru al Combinaţiilor. Înzestrat cu o minte sclipitoare, posedă abilităţi empatice deosebite. Cu vocaţia şarlataniei devenită virtute supremă şi capacitatea de a-şi păstra calmul, restabileşte prompt în cazul unui eşec direcţia dorită a traiectoriei sale prin judecată lucidă şi sânge rece. Ostap nu se coboară la "rubla amară a Comitetelor Executive", precum escrocii minori autodeclaraţi "fii ai locotenentului Schmidt, erou al răscoalei de pe crucişătorul Oceakov", ci dă dovadă de ţeluri mai înalte - o sumă suficient de mare cât să îi permită să ajungă şi trăiască la Rio de Janeiro. Între Ostap şi Puterea sovietică sunt mari divergenţe, ea vrea să construiască socialismul, eroul este de altă părere: "mă interesează prea puţin problema transformării socialiste a omului în înger şi în depunător la casa de economii". Nicholas Caţianis, bine condus de Radu Iacoban, întruchipează, în spectacolul brăilean, un Ostap Bender plin de farmec, sigur de sine, cu supleţea rostirii replicii şi o remarcabilă plastică corporală, o lichea în adevăratul sens al cuvântului.
După cum ştim din roman, în categoria escrocilor care se dau drept "fii ai locotenentului (revoluţionar) Schmidt" domneşte debandada. Prin ţară circulă o mulţime de falşi nepoţi ai lui Marx sau Engels, dar "fii locotenentului Schmidt", pe lângă faptul că sunt brutali sau hrăpăreţi, se stânjenesc unul pe altul în "activitatea" lor. Nu o dată Panikovski se strecoară în sectorul lui Balaganov, încălcând convenţia ce a împărţit ţara în sectoare care nu se intersectează, câte unul pentru fiecare "fiu"; ca dovadă apariţia în Biroul Comitetului Executiv, unde se dovedeşte că nu e mare lucru de "ciupit" ca fiu al locotenentului, după ce Balaganov tocmai se întâlnise cu Ostap Bender, în aceeaşi calitate. Panikovski, interpretat cu mult rafinament şi umor fin de Liviu Pintileasa, actor cu multiple disponibilităţi de joc, se descurca onorabil înainte de revoluţie, dându-se drept orb, având familie şi samovar nichelat pe masă, dar nemaiputând mitui miliţieni, devine în timp "fiu al locotenentului". Vlad Volf, actor invitat de la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi, care este la a treia colaborare cu scena brăileană, intră perfect în pielea escrocului Balaganov, cu lejeritate a exprimării, modulând inspirat personajul de la o scenă la alta. Balaganov, care fusese "ocupat" să îşi desăvârşească educaţia în casele de corecţie ale diferitelor republici autonome şi regiuni, se subordonează alături de Panikovski Marelui Maestru Ostap, toţi trei reunindu-şi energiile în aventura aflării preţiosului "viţel de aur", milionarul care îi va aduce lui Ostap Bender suma cerută "pe o farfurioară cu chenar albastru".
În Rusia, milionarul sovietic nu poate fi descoperit nici măcar de ultravigilentul "Comisariat al Poporului pentru finanţe". Koreiko, milionarul clandestin, e camuflat într-un funcţionar mărunt, mărginit, ascultător şi devotat, cu 46 de ruble leafă. Ciprian Braşoveanu, un alt actor invitat de la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi, la prima întâlnire cu colectivul brăilean, îşi asumă foarte convingător şi prin tonuri sugestive, bine alese, postura funcţionarului milionar Koreiko, "faţă de nulitate", "lingău"... Posedând, la prima vedere, numai talentul uimitor de a face mental complicate operaţii aritmetice, în adâncime, Koreiko are mult fler în a face avere profitând de orice situaţie, perfect stăpân pe sine în interacţiunile cu ceilalţi.
Singurul personaj feminin al dramatizării, Varvara, cea care-l părăseşte pe Lohankin, cumulează mai multe personaje din roman - Secretarul Comitetului Executiv, Zosia, de care este îndrăgostit Koreiko, Pacientă a spitalului de nebuni, Ţărancă, Cetăţeancă sau Vameşă. Narcisa Novac trece cu expresivitate de la un personaj la altul, construind subtil, elocvent, particularităţile acestora (de fapt, cu excepţia lui Nicholas Caţianis, ceilalţi actori interpretează mai multe personaje - Cetăţeni, Ţărani, Vameşi, sau Jidovul rătăcitor - Liviu Pintileasa). Adrian Ştefan, cu partituri mai puţin consistente, dar variate - Preşedintele Comitetului Executiv, Ţăran, Cetăţean, Nebun, Vameş şi "mârlanul, javra, pacostea nefastă" de Ptiburdukov, îşi demonstrează abilităţile.
Lohankin, întrerupt în meditaţiile asupra importanţei intelectualităţii în Rusia şi a rolului său în Revoluţie de nerecunoscătoarea Varvara care e hotărâtă să se mute la Ptiburdukov, dovedeşte o personalitate răzvrătită şi intră în greva foamei în încercarea de a schimba această hotărâre. Rolul este figurat în nota comică potrivită de Ciprian Chiricheş (sosit de curând în trupa brăileană), ca de altfel şi celelalte personaje de care răspunde acesta - al Funcţionarului, Ţăranului, Cetăţeanului, dar mai ales al Contabilului Berlaga, ajuns la Casa de nebuni cu un "deranjament al nervului de la călcâi". "În Rusia sovietică, casa de nebuni e singurul loc unde poate trăi un om normal. Tot restul e un hiperbalamuc." Speriat de epurări, Berlaga îşi "schimbă" profilul identitar devenind Viceregele Indiei, în căutarea elefantului pierdut. De un comic savuros este şi scena în care Ciprian Chiricheş cântă şi vorbeşte ungureşte.
La desăvârşirea comicului, a ironiei, contribuie de asemenea partitura sonoră aleasă de Aida Sosic, bazată pe înălţătoare coruri sovietice debordând de patriotism, în timp ce pe fundal sunt proiectate lozinci şi pancarte de tipul: "Pace, pământ, ş-o pâine", "Basarabia, fost pământ românesc" sau "Bufetul cu ape gazoase -Izvorul socialist"; dar şi remarcabilele momente de mişcare scenică (dansul cu cearceafurile albe pe Bolero de Ravel!) imaginate de echipă sub coordonarea Blancăi Doba.
Viţelul de aur se arată a fi un spectacol de succes al Teatrului "Maria Filotti", al doilea din proiectul de management al regizorului Radu Nichifor, venit de curând la cârma instituţiei brăilene.
