Un bildungsroman la teatru - O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii

Ce este acel lucru pe care-l numim "normalitate"? Dacă reflectăm puţin asupra întrebării, ne vom da seama că nu există o definiţie universal valabil pentru acest termen. De ce? Fiindcă fiecare îşi trăieşte propria sa realitate, modelată de propria-i fiinţă lăuntrică, de propriile-i experienţe, propriile-i traume şi, uneori, de propriile-i boli (fizice sau psihice) independente de voinţa sa. Iar realităţile noastre, aşa diferite şi ciudate cum sunt ele, sunt ale noastre. Şi trebuie să le trăim asumându-ni-le.

Spectacolul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, în regia lui Bobi Pricop spune povestea vieţii lui Christopher Boone, un adolescent de 15 ani, cu calităţi excepţionale la matematică, dar care suferă de sindromul Asperger. Ştie foarte multe numere prime, însă prea puţine lucruri despre oameni. Cu mintea sa briliantă de matematician ajunge să privească realitatea ca pe o ecuaţie continuă, funcţionând după tipare şi pe baza raţionamentelor logice deductive. În lumea lui trebuie să fie mereu ordine şi disciplină pentru ca aceasta să aibă sens pentru el. Oamenii îi sperie căci nu există o formulă matematică după care să funcţioneze şi sunt, deci, imprevizibili.

Christopher are capacitatea de a observa micile detalii din jurul său pe care toţi ceilalţi le ignoră. A pătruns deja în tainele matematicii, le-a dezlegat şi visează să devină cosmonaut. Curajul său de a spune ceea ce crede, de a-şi înfrunta tatăl atunci când acesta nu are dreptate, izvorăşte din incapacitatea lui de a minţi: Nu pentru că sunt un om bun, dar nu ştiu să mint.

Aflat într-o perpetuă căutare a unui sens logic al vieţii, existenţa îi este dată cu totul peste cap într-un miez de noapte, când îl descoperă pe Wellington, câinele vecinei, ucis cu o furcă. Atunci când toţi adulţii par a-l respinge, adolescentul începe o veritabilă anchetă à la Sherlock Holmes pentru a-l găsi pe criminal. Aşa începe o adevărată aventură pentru Christopher.

Odată cu pragurile pe care personajul este nevoit să le depăşească, actorul Ciprian Nicula oferă interpretării sale (fantastice) noi resurse şi nuanţe. Iar noi, spectatorii, privim neputincioşi din umbra sălii crizele băiatului şi condamnăm susţinerea insuficientă a părinţilor şi a profesorilor. Dintr-un adolescent cu probleme, mai mereu protejat de părinţi, Christopher se maturizează, capătă putere de înţelegere, autocontrol şi e hotărât să evolueze neîncetat pentru a dezlega misterul. Şi chiar îi reuşeşte, căci în final e absolut convins că poate face orice. Fără doar şi poate, rolul lui Christopher este unul solicitant, iar în interpretarea lui Ciprian Nicula coexistă fragilitate şi rezistenţă, disperare şi calm obsesiv, pierdere şi regăsire. De asta cred că actorul a meritat toate aplauzele de la final.

Modul în care ceilalţi actori - Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu şi Emilian Oprea - au "jonglat" cu numeroasele personaje, trecând dintr-un rol în altul cu o simplă jachetă, constituie unul dintre atuurile spectacolului. Sensul poveştii nu se pierde, în ciuda fluxului de intrări şi ieşiri din scenă. Relaţiile dintre toate aceste personaje (mai multe decât numărul actorilor care le interpretează) şi Christopher contribuie la maturizarea micului erou. Exact ca într-un basm al secolului XXI. Odată cu el, evoluează şi părinţii săi, care învaţă să comunice şi să-i fie alături fiului lor, oricât de dificil ar fi asta.

Efectele 3D ajută publicul să înţeleagă mai bine cum filtrează mintea lui Christopher realitatea. Teama, tumultul de idei, singurătatea şi, în esenţă, toate emoţiile pe care le-ar putea percepe un adolescent bolnav de Asperger sunt redate prin prisma tehnologiei. Decorul mută graniţele spectacolului dincolo de obişnuit: suntem prinşi într-un univers al oglinzilor într-o scenă graţie căreia noi, publicul, devenim actanţi.

Triada pe care o propune regizorul Bobi Pricop, de imagine, de lumină şi de sunet, alături de mix-ul de videoproiecţii, te ia prin surprindere, căci nu ştii niciodată ce va urma. Creează senzaţii şi stări, neavând nevoie de recuzită - Materialul se transformă în percepţie. Cei care au făcut posibilă această îmbinare armonioasă de elemente sunt echipa din spatele spectacolului: Adrian Damian (decor), Liliana Cenean (costume), Alexei Turcan (muzică), Dan Adrian Ionescu şi Răzvan Mizdan (video) şi Andrei Florea (Lighting Design).

Spectacolul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii pune accentul pe sinceritate, pe curajul de a fi în oglindă (la propriu!) cu tine însuţi şi de a te accepta. Pe puterea de a-ţi depăşi limitele, indiferent de condiţie şi de a lupta pentru idealurile tale. Pe nevoia de ceilalţi. Regizorul Bobi Pricop a creat, după părerea mea, un basm al emoţiilor, luminilor şi umbrelor. Şi ne-a mai arătat că mereu avem o pildă de învăţat de la tot ceea ce ne înconjoară, trebuie doar să privim. Iar (de) la teatru primim mereu cele mai multe lecţii, născute la rândul lor din experienţele altora.