Creaţia se articulează pe ştiinţa regizorală de examinare ludică a story-ului, căruia îi dă o formă originală fără a pierde din sensuri şi intenţii, pe capacitatea de a articula elementele scenice într-un format spectacular construit inteligent, coerent. Nu e vorba de vreun centralism regizoral, nu-i stă în fire lui Bobi Pricop, e capacitatea lui de a potenţa conexiunile de idei care conduc la o conjuncţie magică. Conceptul de spectacol dezvoltă prin toate mijloacele ideea de-a vizualiza lumea interioară a lui Christopher, setările cognitive specifice sindromului care-l fac să fie altfel. Pentru a-l înţelege mai bine şi pentru a izbuti ca lumea scenei şi a publicului să interfereze. Povestea e narată, ca-n literatură, şi jucată dialogat, ca-n teatru, în măsuri echilibrate, cu întîmplări livrate cinematografic, în valuri dramatice, vizuale şi sonore succesive. Te cucereşte după primele minute, te dă peste cap afectiv şi te ţine surprins plăcut pînă în ultima clipă, de happy end, cînd Cristopher primeşte un pui de cîine, iar bucuria e atît de mare încît nici măcar rezultatul maxim la testul de matematici superioare nu o poate întrece.
Spectacolul nu e făcut din calcul estetic, ca să placă, dar el place foarte, foarte mult, e firesc, pentru că echipa a crezut în discursul scenic pe care l-a aluvionat imaginativ. E fluid, omogen, surprinzător prin constituenţi. Scenograful Adrian Damian, autor de decoruri vii, decoruri-personaj cu eliberare treptată a semnificaţiilor, s-a jucat cu efectele de oglindă prin intermediul unui panou de fundal care e, aproape miraculos, cînd translucid, cînd reflectorizant, cînd opac, culisînd către avanscenă, înclinîndu-se, mutînd interpreţii şi privitorii, via reflexie, după reguli ale teoriilor optice din fizică. Reguli care li se aplică şi panourilor laterale, dinspre culise, şi ele cu posibilitatea de a fi mişcate şi rotite, cu o mobilitate de sprijin pentru funcţionalităţile "peretelui" central, care la final se ridică, devine tavan şi nu-l mai vezi, dispare. Nu ştiu ce mecanisme sofisticate a angrenat Damian pentru asta - motoraşe, scripeţi ori vreo baghetă de scamator -, dar rezultatul e o vizualitate copleşitoare, care slujeşte dramaticul şi facilitează transferul către spectator. Te face parte activă din acest microunivers care e spectacolul, deşi nu te mişti din fotoliul tău comod. Cutia aceasta cu oglinzi în care ne-au introdus pe toţi Pricop şi Damian e suplimentată de efectele turnantei, împreună generînd o dinamică distribuită pe toate dimensiunile şi direcţiile, în toate etapele epice, de crescendo al scenariului. Acum, imaginaţi-vă încă ceva adăugat imaginii de ansamblu: animaţia computerizată, linii şi forme geometrice decupînd cinetic o şosea şi un autobuz în mişcare, un trotuar pe unde personajele se plimbă, caligrafia din scrisorile mamei, raţionamentele deductive din capul lui Christopher ori the tube, metroul londonez, întregind unitar minunata scenografie virtuală. O scenografie care îţi cuplează imaginaţia la aceea a realizatorilor, devenind nod în reţea. Luminile (lighting design - Andrei Florea) evidenţiază, focalizează, urmăresc, punctează. Adesea, în spectacolele multimedia, grafica pe ordinator e redundantă cu textul şi acţiunile scenice, încarcă, vrea să frapeze, încîntînd retina. Aici stratul virtual e integrat organic, e parte a esteticului, îl serveşte.
A devenit un truism să spui că Bobi Pricop se pricepe să lucreze cu actorii, dar dacă se pricepe, nu avem de-ales, trebuie s-o recunoaştem din nou. Ciprian Nicula, interpretul rolului principal, face o foarte reuşită compoziţie, concentrată pe voce, atitudini, postură. Emilian Oprea susţine şase roluri - tatăl, un pastor, un poliţist, alt poliţist, un instalator, vecinul -, găsind pentru fiecare dintre ele nuanţe distincte. Chiar şi atunci cînd, pentru a le face posibile, nu a existat o altă soluţie decît să se mute de pe un scaun pe altul, iar în fracţiunile acelea de secunde se metamorfozează complet. Ana Ciontea a dus şi ea alte cîteva partituri, mai mici - o persoană în vîrstă, directoarea scolii, o vînzătoare de bilete, o trecătoare -, decupate perfect din vorbire, mişcare, gestică, tip de reacţie.
Iar finalul aduce sala - dacă încă nu era! - la picioarele realizatorilor: căţelul în carne şi oase făcut cadou lui Christopher, dînd vesel din coadă şi lingîndu-l tandru pe Ciprian Nicula pe mîini, faţă şi lavalieră, atinge nivelul maxim de empatie. Şi de piatră să fii, şi tot te topeşti!
Teatrul Naţional Bucureşti
O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopţii după un roman de Mark Haddon
Adaptarea: Simon Stephens / Traducerea: Andrei Marinescu
Regia: Bobi Pricop
Decorul: Adrian Damian / Video: Dan Andrian Ionescu & Răzvan Mizdan / Costumele: Liliana Cenean / Muzica: Alexei Turcan / Lighting Design: Andrei Florea
Cu: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu.