mai 2021
Zorba grecul
Doi bărbaţi desculţi cuprinzându-se cu câte un braţ pe după umeri. Muzica aceea ultra-faimoasă şi o sală pe jumătate arhiplină (definiţia sold-out-ului în vreme pandemică) prinzând ritmul în palme. E finalul celei de-a doua reprezentaţii cu Zorba grecul în Sala Mare a Naţionalului timişorean, a doua în ultimele 15 luni şi jumătate. Publicul ţâşneşte în picioare şi în ovaţii. Entuziasmul acesta mult-discutat în alte condiţii devine, în mai 2021, semnul mult-aşteptat al întoarcerii la acea normalitate de care era imensă nevoie.

La Brăila, acum o săptămână, la Timişoara, acum, şi pesemne în atâtea teatre în fine redeschise, sute de oameni transformă, pe alocuri, sala într-un stadion. E momentul reîntâlnirii în care emoţia revederii pluteşte în aer cu o intensitate neobişnuită. Acum mai bine de doi ani, la primul concert al orchestrei simfonice din Chicago după luni bune de grevă, Riccardo Muti a dirijat imnul Americii şi oamenii au aplaudat în picioare.

Doi bărbaţi desculţi încep dansul. Zorba (Ion Rizea) pierduse iarăşi tot. Viaţa îl învăţase să fie el însuşi în orice împrejurare şi asta însemna, mai mereu, să piardă cu zâmbetul pe buze. Niko (Matei Chioariu) pierdea pentru prima oară tot. Pe drumul spre pierzanie, se găsise pe sine, privind chipul necioplitului - prea-plinului de viaţă Zorba. Romanul grecului Nikos Kazantzakis (1946), dramatizat de bulgarul Hristo Boicev, poate fi privit şi ca un soi de Furtună răsturnată, în care Caliban îl poartă prin cutele vieţii pe Prospero.

Montarea Mihaelei Lichiardopol îi privilegiază în egală măsură pe cei doi. Scena e atât a lui Rizea, cât şi a lui Chioariu. Secondaţi de Ana Maria Cojocaru (Bubulina / Hortence), de Alina Ilea (văduva Surmeli) şi, într-o scenă esenţială (în care proiecţiile video ale lui Sebastian Hamburger sunt la superlativ), de Cătălin Ursu (Mavrudi). Căutările lui Niko privind sensul existenţei, răul şi binele lumii duc, prin Zorba, la sine însuşi. Căutările lui Mavrudi privind rostul tragediei duc, în prima instanţă, la hulirea Dumnezeului şi, apoi, brusc, pe bază de frica existenţei lipsite de idoli, la reînscăunarea Deităţii Supreme. Aceasta e diferenţa între Zorba (şi, apoi, Niko) şi restul.

Om al cărţii şi al ezitării, Niko al lui Chioariu e purtat pe braţe nu doar de prietenul lui cu viscere mereu flămânde, dar şi de văduva Alinei Ilea, melanj de instinct, spaime, cutezanţă şi ezitare. Noaptea întâlnirii lor, melanj de comedie şi senzualitate, e printre cele mai bune momente ale spectacolului.

Preferând o abordare regizorală îndatorată clasicismului montărilor pe scene largi şi înţelegând importanţa momentului regăsirii publicului alungat de pandemie, Mihaela Lichiardopol propune o montare uşor de citit, încărcată de vizualităţi de mainstream hollywood-ian, dar care nu-şi refuză momentele de poezie, de comic subtil ori de auto-interogaţie hamletiană. Poate o anumită simplificare a textului şi diluare a ritmului în anumite scene în doi ar fi condus la un spectacol care privilegiază mai atent adâncimile.

Inclasabil cum puţini actori contemporani sunt, Ion Rizea îşi duce rolul cu poftă şi energie, dând bucuriei lui Zorba de a îmbrăţişa existenţa în toate formele sale pulsânde o aură cu totul specială. Jocul său privilegiază şi ridică partenerul, fie el Ana Maria Cojocaru în chip de memorabilă Bubulină sau mai sus povestitul Niko / Matei Chioariu.

Comparaţia cu marele film din 1964 al lui Michael Cacoyannis e inevitabilă şi inutilă. Textul lui Kazantzakis e suficient de puternic încât să conducă la puneri în scenă ori ecran din cele mai diverse. Datorită decorurilor (Emil Bejenaru), luminilor (Florian Putere) şi, mai ales, excelentei linii sonore şi video-vizuale (Hamburger), suntem într-o Grecie atemporală, vecină mării, contemporană gloatelor înspăimântate (de pierderea reperelor) şi flămânde (de bârfe, de intrigă, de găsit vinovaţi pentru propriile păcate), casă bună / casă rea omului, întrebărilor, tragediilor, bucuriilor sale. Această Grecie poate fi, de fapt, oriunde şi oricând.

Doi bărbaţi desculţi cuprinzându-se cu câte un braţ pe după umeri şi muzica aceea ultra-faimoasă. Aceşti doi bărbaţi putem fi oricare dintre noi cei care, urcaţi pe culmile disperării, vedem în faţă hăul, în spate prăpastia, în ceruri absenţa şi în noi sămânţa misterioasă care ne poartă mai departe. "Şefule, am atâtea să îţi spun!"
De: Hristo Boicev, după Nikos Kazantzakis Regia: Mihaela Lichiardopol Cu: Ion Rizea, Matei Chioariu, Alina Ilea, Ana Maria Cojocaru, Cătălin Ursu, Bogdan Spiridon, Victor Manovici, Andrei Chifu, Iuliana Crăescu, Laura Avarvari, Ana-Maria Pandele Andone, Paula Maria Frunzetti, Luminiţa Tulgara, Cristian Szekeres, Darius Zet, Marin Lupanciuc, Andrei Zgăbaia

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus