mai 2021
Incognito
Spectacolul Incognito de la TNB se bazează pe textul britanicului Nick Payne (n. 1984) un autor lansat de programul dramaturgic de la Royal Court Theater şi consolidat cu premii (George Devine, Evening Standard) şi premiere pe ambele maluri ale Atlanticului, inclusiv la cele mai prestigioase teatre off-Broadway New Yorkeze, The Roundabout Theater şi Manhattan Theater Club (în general foarte receptive la noile talente din Marea Britanie) şi primit cu elogii de ziarul The Guardian şi cu ironie amabilă de către ziarul New York Times.

Payne este un dramaturg care scrie piese cu subiecte ştiinţifice, iar cea de faţă explorează într-un mod cât se poate de clinic, neurologia. Incognito este un text de mare virtuozitate tehnică în care creierul uman este personajul unui thriller psihologic fragmentat şi dezarticulat, cum ar fi de pildă filmul Traffic al lui Steven Soderbergh.

Textul este un puzzle de mistere şi vignete inspirate din anecdote istorice reale, una dintre ele fiind furtul creierului lui Einstein. Un puzzle rapid şi complex care dezorientează mintea spectatorului în căutarea unui fir narativ care să dea sens multitudinii de mini-scene care par că se bat cap în cap, până când, după o oră şi jumătate de demonstraţie pe care am resimţit-o ca pe o formă de abuz mintal, totul se leagă.

Patru actori, doi bărbaţi şi două femei, interpretează fiecare câte 20 de roluri, din care intră şi ies în aceleaşi costume, ajutaţi de efecte sonore şi de lumini. Această fluiditate a personajelor, explorată în premieră mondială de Joseph Chaikin şi Sam Shepard la Teatrul Magic din San Francisco în anii '70 cu o bursă Ford, propune un mare tur de forţă pentru orice actor şi regizor care se încumetă să monteze această piesă formidabil de dificilă, dar este şi foarte greu de urmărit de către spectator.

Perspectiva lui Nick Payne asupra creierului este strict materialistă şi clinică. Dramaturgul încearcă să deconstruiască sinele şi modul de funcţionare a minţii, şi creează o piesă care parcă este scrisă de un program de inteligenţă artificială. Ce dezamăgeşte în Incognito este, ideatic, performanţa de a diseca creierul la propriu şi la figurat pe toate părţile şi de a exclude conştiinţa şi sufletul care, în perspectiva fizicianului Thomas W. Campbell care a lucrat cu Robert Monroe explorând călătoriile în afara corpului ar exista dincolo de creier, ceea ce contrazice total materialismul.

De asemenea, stilistic, colecţia de mistere şi fragmentate re-asamblate cu minuţiozitate de ceasornicar de către Nick Payne sunt clişeistice, au toate un aer de déjà vu din diverse soap operas, fapt remarcat şi de criticul Ben Brantley de la The New York Times. Ce lipseşte din construcţia elaborată şi ambiţioasă a tânărului britanic este acel dram de autenticitate artistică şi de sensibilitate poetică, care, în teorie, ar trebui să definească arta în general şi arta dramatică în particular. Până şi dialogurile sunt compuse din clişee şi ticuri verbale de fiecare zi (tehnică pionierată de Carlo Goldoni şi dusă la maximum de dramaturgul american David Mamet), iar replicile presupus profunde care sparg şablonul sunt la rândul lor diverse citate ştiinţifice care au făcut demult carieră şi care e garantat că vor impresiona spectatorii şi îi vor educa asupra subiectului. Payne pare mai mult un asamblator decât un autor, originalitatea lui este impersonală ca un algoritm de căutare în iCloud. Chiar şi numele piesei, Incognito, reprezintă un mod anonim de a naviga Internetul.

Regizoarea Zsuzsanna Kovács care s-a înhămat la acest proiect ambiţios, cu două tăişuri, a creat un spectacol minimalist cu ajutorul scenografei Corina Boboc în care cotidianul este dezolant prin banalitate şi tehnicul a uzurpat sufletul. Cei patru actori, Monica Davidescu, Aylin Cadîr, Ovidiu Cuncea şi Lari Giorgescu dau fiecare un tur de forţă, alunecând în timp şi spaţiu, din personaj în personaj, performanţă pentru care merită aplaudaţi. O menţiune specială pentru Aylin Cadîr şi Ovidiu Cuncea care şi-au insuflat personajele cu umanitate (Cuncea) şi şarm (Cadîr).


În timpul acestui spectacol super-cerebral, şi la propriu şi la figurat, m-am gândit că un asemenea gen de piesă este destinat unei audienţe de tineri geeks, interesaţi de (neuro)ştiinţă şi tehnologie, dar cu o cultură limitată şi o sensibilitate atrofiată de timpul petrecut la calculator. M-am bucurat că aparţin unei generaţii care s-a bucurat de un teatru mult mai puţin arid. Am admirat complexitatea tehnică etalată pe scenă dar piesa şi spectacolul m-au lăsat rece.


De: Nick Payne Regia: Zsuzsánna Kovács Cu: Monica Davidescu, Aylin Cadîr, Ovidiu Cuncea, Lari Giorgescu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus