Montajul textului, așezarea în scenă și încântător de ingeniosul decor îi aparțin lui Alexandru Dabija. După ce a fost primul regizor de teatru câștigător de premiu Gopo pentru actorie se film, Dabija ar putea deveni și primul regizor de teatru nominalizat la UNITER-ul pentru scenografie! O arhitectură complexă pe bază de sfoară, montată în înaltul și de-a lungul scenei, susține felurite pachețele de hârtie, cutii de lemn, un ceas, un clopoțel ce au drept contra-greutăți țoiuri de / cu țuică ori vișinată. În răstimpuri, actorii trag de câte o sfoară și dezvăluie un obiect. Sau un text. Sau o reproducere (vezi interdicția pentru minori).
Școala la final granița secolelor 19-20, școala în deceniul 3 al secolului 21. Profesori cu momente de istețime, profesori cu momente de idioțenie, profesori exigenți, profesori îngăduitori, profesori corupți, profesori integri, profesori abuzatori, profesori blânzi, profesori cu metode faine, profesori cu metode tembele. Elevi cu momente de istețime, elevi cu momente de prostie, elevi aroganți, elevi speriați, copii de bani-gata, copii de sărăcie.
Școala, ca șansă de ieșire din mizeria materială și promiscuitatea morală. Școala, ca loc de speriat (copiii) și de manifestat orgoliile și instinctele dictatoriale (ale profesorilor). Școala, spațiu dominat de bunul-plac al unora și de banii altora. Școala, sediu al meritocrației. Școala, cu mâna întinsă pentru a obține minima finanțare. Școala, punct terminus al traficului de influență ce înlănțuie societatea.
Rosto vorbește despre toate acestea. Când mai haios, când mai plat, când mai ironic, când mai pe culmile disperării, când mai misterios, când mai pe față. Cei trei actori schimbă rapid tonuri, roluri, ipostaze. Când textul nu e suficient, interpretarea lor vine să dea un strop de farmec scenei. Un gest, o replică, o privire, o strofă dintr-o cântare sunt suficiente.
Peste toate, plutește un aer de melancolie. La un anumit moment, profesorul lui Marcel Iureș notează ceva cu un creion pe o hârtie îngălbenită. La un altul, personajul său citește aparte dintr-un volum de Shakespeare, mormăind replici. Apoi, întrebat de un prea-energizat amic (ultra-conectat social și mega-înamorat de originea lumii) dacă e de acord să promoveze un elev care nu știuse nimic la examen, răspunde cam așa: "Da. Îi dau 7, cum îmi ceri. De fapt, le dau tuturor 7. Zici că protejatul tău e un copil minunat. Păi, nu sunt toți copii minunați?". Uluit, amicul pleacă fericit. Profesorul rămâne singur.
Spre sfârșit, un profesor și doi elevi privesc cerul înstelat al nopții în așteptarea cometei (punctele verzi de pe tavanul Act-ului sunt un fel de ecou al stelelor din Constelațiile lui Nick Payne & Radu Iacoban de acum 3 ani și ceva). Profesorul spune câte ceva despre rostul școlii, urmează mai multe replici, un cântec despre timp și întunericul de final. Ceva s-a dus. Ceva s-a pierdut. Poate o anume răbdare. Poate o anume încredere. În educație, în știință, în viitor, în noi.