Bucuria redescoperirii lui Caragiale - Rosto la Săptămâna Comediei, Brașov, 2022

Să montezi un spectacol pornind de la texte pe care spectatorii aproape că le pot spune în același timp cu actorii nu e un lucru ușor. Opera unui autor canonic vine încărcată nu numai cu straturile care s-au depus peste ea în zeci de redări cinematografice și teatrale, ci, mai ales, cu tot metadiscursul pe care școala l-a țesut în jurul unor texte care fac parte, de zeci de ani, din programa școlară, regăsindu-se, nu de puține ori, chiar în cadrul examenelor. I.L. Caragiale este un astfel de autor în spațiul cultural românesc, despre care a spune că e contemporanul nostru este de mult un clișeu. Se întâmplă însă să apară momente excepționale, care produc o ruptură în imaginarul colectiv, în urma cărora revizitarea clasicilor are efect revigorant, pentru că presupune reconectarea cu un fel de a vedea lumea ce ajunge până în straturile ei cele mai profunde. Un asemenea prag ce desparte lumea în atunci și acum este pandemia pe care încă o traversăm. Confruntându-ne cu spectrul unui sfârșit de lume, ne uităm diferit la ce a fost, într-un exercițiu de ascultare activă, pe care nu l-am mai practicat, parcă, de mult. Caragiale era un bun ascultător, spune Alexandru Dabija, regizorul și scenograful spectacolului Rosto, într-un interviu imediat după premiera din iunie 2021, completând: poate că a venit timpul să îl ascultăm și noi pe el.

Obișnuit să scuture operele clasice de clișeele care le sufocă receptarea (vezi spectacolele sale după opera lui Ion Creangă sau montarea piesei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), regizorul Alexandru Dabija se apropie prin Rosto de proza scurtă a lui Caragiale, un important segment din opera marelui clasic, ce l-a consacrat drept autor prezent în manualele școlare, din gimnaziu, până în liceu. Planificat ca o primă parte dintr-o trilogie, Rosto se bazează pe schițele ce au ca temă școala - Un pedagog de școală nouă, Urgent, Lanțul slăbiciunilor, incluzând, pentru finalul de o excepțională intensitate, și un fragment din Despre cometă. Prelecțiune populară.

Regizorul Alexandru Dabija propune ca simbol pentru lumea reflectată în schițele lui Caragiale o imagine foarte simplă, dar cu un foarte puternic impact asupra spectatorului - sfoara - ce leagă, ca într-o pânză de păianjen din care nimeni nu scapă, adulții de copii, micii funcționari de ministru, părinții de profesori. Deasupra personajelor, și totuși, mereu la îndemâna lor, se întind sfori de care ele trag în fiecare moment, pentru a-și rezolva problemele. Chiar și jucăriile bebelușilor sunt coborâte din plasa de sfori ce domină vizual scena, semn că acest fel de a trăi se învață de foarte timpuriu, așadar este aproape imposibil de combătut. Zâmbești amar când îți dai seama - a câta oară? - că nimic nu pare să se fi schimbat în mai bine de un secol ce a trecut de când Caragiale și-a scris textele. Școala e într-o continuă, bezmetică reformă, profesorii au cam aceleași metehne, părinții înțeleg să își protejeze copiii cu orice preț, pierzând din vedere tocmai scopul educației, iar copiii, prinși la mijloc, nu pot decât să fie victimele unei lumi strâmb alcătuite.

Stilul minimalist pe care și-l asumă regizorul ca pe un manifest îi permite spectatorului să se bucure de jocul actoricesc plin de nuanțe, de forță și de expresivitate a trei artiști ce formează o echipă perfect sudată: Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Ionuț Toader. Întruchipând profesorul cu toată gama sa de portrete - de la omul onest, responsabil, de la începutul piesei, la pedagogul ce predă absurd, fără să înțeleagă sensul metodelor folosite, trecând prin imaginea celui care se lasă prins în rețeaua de relații bazate pe rezolvarea propriului interes, sfârșind cu imaginea aproape candidă a impostorului din sfera științei, Marcel Iureș umple scena cu vocea lui, când șoptită, când amenințătoare, cu mersul ușor adus de spate, cu gesturi simple, întruchipând un personaj care se fixează imediat în memoria spectatorului. Privindu-i jocul, înțelegi ce înseamnă interiorizarea rolului, folosirea cu parcimonie a mijloacelor de expresie, pentru a transmite privitorului esența unui personaj și pentru a ilustra un tip uman credibil, recognoscibil. Pedagogul de școală nouă nu este un exponat de muzeu scos dintr-o vitrină și prezentat unei mulțimi curioase, ci este profesorul despre care încă se vorbește în presa românească. Există și excepții, desigur, oameni care nu se lasă corupți, care sesizează gravitatea unor situații și fac tot ce le stă în putere ca să le rezolve, cum este revizorul școlar, personaj ce se strecoară în acțiune la un moment dat, tot ca o mască din spatele căreia vorbește Marcel Iureș. Dan Rădulescu și Ionuț Toader joacă, într-o succesiune rapidă și foarte convingătoare, mai multe roluri, de la elev, la profesor sau părinte, de la primar la funcționar umil din primărie. Elementul de noutate în distribuirea rolurilor și selectarea lor dintre cele care apar în schițele lui Caragiale este faptul că personajele feminine sunt înlocuite de cele masculine, fără a abuza de forma comică a travestiului. Ca într-o realitate carnavalescă, structurată pe principiul lumii pe dos, locul mamelor voluntare din opera lui Caragiale este luat de tați care împing cărucioare și își subțiază vocile când vorbesc cu bebelușii. E o subtilă și ușor ironică formă de aducere a textului în contemporaneitate, alături de caracterizarea tuturor copiilor drept minunați, în locul etichetării lor prin apartenența la categoria socială a celor de familie bună, ținta predilectă a ironiei în schițele lui Caragiale. Se pare că în lumea acestui scriitor, din orice perspectivă temporală a-i privi-o, părinții nu știu să își asume rolurile și devin, inevitabil, ridicoli. Tot pentru resemantizare, examenele se dau on sfoară, câtă vreme copilul e vulnerabil, suferind de o boală ce nu-i permite prezența fizică la evaluare.

Scena finală a spectacolului așază peste rețeaua din sfoară stelele unui cer electric, spre care privesc, întinși pe spate, cu capetele sprijinite pe cărți, doi elevi și un profesor. Vine sau nu sfârșitul lumii, aceasta este întrebarea, și nu poți să nu sesizezi incredibila similitudine dintre atunci și acum. Pericolul care te pândește, în forma macroscopică a unei comete sau în cea microscopică a unui virus, creează aceeași neliniște, punând față în față știința și superstiția. Înainte cu jumătate de an de premiera filmului Don't Look Up, Rosto ridică problema felului în care putem păstra justa măsură, într-o epocă în care orice informație se poate contesta. Pentru a scăpa, încet-încet, din mreaja sufocantă a sforilor, privirea trebuie îndreptată spre cer, fără a fetișiza însă adevărurile științifice, ele însele fiind supuse unei revizuiri permanente.

Care este rostul educației, te întrebi pe tot parcursul spectacolului, iar finalul îți sugerează un posibil răspuns prin imaginea splendidă a cerului plin de stele, trimitere subtilă la moralitatea înțeleasă în sens kantian, ca având repere atât în cerul de deasupra, cât și în legile de dinăuntrul ființei umane.

Oricât de absurdă ar fi lumea pe care o ilustrează Caragiale în textele sale și oricât de mult ar semăna încă lumea noastră cu aceea din opera lui, privirea ce trece dincolo de vizibil, lărgind cercul cunoașterii, este semn că nu e totul pierdut și că timpul iute trecător, menționat în ultima replică a spectacolului, are un corespondent la scară astrală, care relativizează și fărâmițează până la urmă răul pe care îl credem atotstăpânitor.

Săptămâna Comediei, 2022, s-a încheiat la Brașov cu un spectacol care a mizat pe bucuria reîntâlnirii cu textele clasice, într-o viziune regizorală convingătoare, subtilă, cu efecte artistice perfect dozate.