Un spectacol ce nu se cantonează la o conjunctură, ci propune o reflectare de amploare. Revizorul este mai mult decât o piesă despre corupţie, despre birocraţie. Nu este nici despre Rusia, nici despre Est, dincolo de anumite trăsături specifice. De altfel, Radu Tudosie a păstrat doar apelativele caracteristice culturii ruse, pentru ca, în rest, spectacolul să fie universal valabil. Şi îl concepe în cheia pe care Gogol însuşi a pus-o pe tapet.
Dicţionarul Multimedia al Teatrului Românesc, rezervând un loc însemnat creaţiei lui Pintilie (vezi dmtr.ro/spectacol/revizorul), oferă şi caietul program din epocă. Unul care s-a dorit a fi un avocat al apărării în procesul ce se bănuia de la bun început, drept care a inclus atât Deznodământul scris de Gogol la zece ani de la premiera absolută, dar şi scurta piesă La ieşirea din teatru după reprezentarea unei comedii noi, ambele fiind gesturi rare între creatori, de a pleda dincolo de operă pentru mesajul ei.
"Revizorul este conştiinţa noastră care s-a trezit şi care ne va sili să ne cercetăm, cu ochii în patru, pe noi înşine. Nimic nu se poate ascunde de acest revizor, pentru că e trimis dintr-o poruncă de sus şi ne vom trezi cu el când n-are să mai fie cu putinţă să dăm înapoi nici măcar cu un pas."
Fraza aceasta, gogoliană, îmi pare a fi punctul de pornire pentru creaţia lui Radu Tudosie. Una ce ridică repede întrebarea privind natura omului şi calea prin care poate fi ea educată. Privind desfăşurarea spectacolului realizezi că nici religia, nici morala, nici sistemul justiţiei nu au reuşit să anihileze la scară globală tendinţa individului de a se sustrage regulilor convenite pentru binele comun, încercând să dobândească un bine propriu prin mijloace ilegale.
Mai mult, religiosul este instrumentalizat spre mascarea comportamentului real, spre cauţionare. Zice primarul: "Nu există om care să n-aibă mici păcate." Şi replica, deşi pe scenă nu se aude, continuă: "Aşa ne-a făcut Dumnezeu, iar voltairienii degeaba se împotrivesc." Şi asta te pune pe gânduri despre anevoiosul drum spre reţinerea de a nu eluda legea. Primarul, interpretat de Stelian Roşian, se blindează cu gesturi cucernice, invocă regularitatea cu care merge la biserică, se flagelează, de-a dreptul comic, cu un şirag de mătănii şi, ca o încununare a toate, apare pictat într-un gen de icoană. Cu aură, cu gestul binecuvântător, ţinând în braţe o carte sfântă, una pe care o recunoaştem în spectacol după cum o preţuieşte, acolo fiind roşie, cu litere mari pe copertă: 'Mită, Şpagă, Dijmă'.
În icoană fiind secondat de femininele familiei sale, un alt soi de mironosiţe, dintre care una, ca în spectacol, realizează drama duplicităţii şi caută să se extragă din cerc. Acest personaj, interpretat de Irina Bodea Radu, prin replici inteligente şi priviri ce destructurează avalanşa învăluitoare a impostorului, personaj ca o întrupare a unei conştiinţe lucide, este unul dintre cele două create de regizor în baza unora secundare din textul originar.
Celălalt este interpretat de Oana Liciu Gogu, un rol de câteva replici dar de o emoţionantă expresie. Pictural, este fetiţa cu ursuleţul, inocenta transformată într-o logodnică aşteptând zadarnic, cu acelaşi ursuleţ de nedespărţit. Aceste două personaje reconfigurate de regizor drept fiice ale Anei Andreevna intră încă de la prima apariţie în jocul statuării rolului de conducător, pe care şi-l arogă Ana Andreevna, soţia primarului, ca într-un ritual din sfera mafiei.
'Naşa', într-un rol de mare concentrare teatrală al Marinei Munteanu, impune apelativul 'mamă', reverberat de cele trei 'fiice', dintre care Marina Antonova, în interpretarea Corinei Vişinescu, este vădit aprigă, neacceptând nicio clipă supunerea în faţa mamei, aici cu dublul sens al termenului.
Spectacolul teatrului din Petroşani este, desigur, un răspuns de artă dat intruziunilor conduse de interese mai mult sau mai puţin obscure ale unor notabilităţi din regiune. Conştiinţa civică a celor din trupă se exprimă o dată mai mult prin echipă, de unde acest proiect ambiţios, având în vedere resursele. De unde şi distribuţia adaptată pentru a reuşi.
Astfel avem şi o actriţă pentru Luca Luchici, inspectorul şcolar. O adaptare firească pentru contemporaneitate, mai ales că totul este scos dintr-o localizare în spaţiu şi timp. Mai mult, Oana Crişan face rolul cu un dozaj elegant în privinţa semnelor de gen. Putem vedea, de exemplu, că ea este cea căreia îi revine grija de a prezenta harta cu obiectivele vulnerabile, la un control, din oraş. Aşa cum scena ei cu Hlestakov are o altă încărcătură, mai bogată în nuanţe. Apelul la orice resursă de personal se îmbină cu creativitatea, în slujba reuşitei spectacolului.
Astfel avem şi inedita prezenţă a albului divin, undeva sus, de unde Ionel Dumitriu (o inedită trimitere la Morgan Freeman) zâmbeşte ca de la nivelul serenităţii spre patimi şi păcate, spre deşertăciuni şi amăgitori ce se folosesc de semnele religioase. Acolo, sus, îl aduce pe Osip ca pe un Iov. Mihai Sima creează un Osip cu dublu chip: burlesc şi de compătimit pentru precaritatea de lungă durată a vieţii sale.
De altfel, Radu Tudosie alege să înceapă cu monologul acestuia, nu doar ca o intrare în poveste ci şi ca o focalizare pe efectul de pauperizare cauzat de corupţie. Osip caută în maldărul de saci cu gunoaie, alt semn al mizeriei într-o societate ce nu-şi găseşte bruma de morală. Chipul lui Mihai Sima aminteşte de zâmbetul trist al unui clovn. Şi el, omul simplu, găseşte o carte care începe aşa: "La început n-a fost nimic". O pune în buzunarul de la piept şi mai culege din ea câte o vorbă ce sună cunoscut. Aşa cum se întâmplă cu marile cărţi, cu marile opere, le ştim dar nu le asimilăm.
Suferinţa este mai puţin vizibilă în Revizorul, o descoperim doar dacă suntem atenţi când primarul enumeră abuzurile sale. Şi, desigur, o auzim în vituperările pe care personaje feminine, fără chip, le revarsă în plan secund (Nicoleta Niculescu). Gogol a văzut enorm şi a simţit monstruos, Radu Tudosie combină tot felul de nuanţe în cromatica spectacolului.
Mizeria vizibilă este nu doar la nivelul străzii, cu sacii (de plastic, desigur) (ba chiar şi cu şobolanii, mai numeroşi decât în visul primarului, bântuind subteranele şi solul, până la îmbietorul confort al unui dormitor în care somnul, iată, nu e totdeauna fără un coşmar), dar şi pe obrazul funcţionarilor corupţi. Corupţia ca o plagă, o dată mai mult vizibilă. Simbolic, şobolanii apar drept gulerul alb al lui Hlestakov.
Albul se regăseşte, prin fard la propriu, prin expresie la figurat, pe chipurile funcţionarilor corupţi. Mai ales pe chipul judecătorului, aşa cum îl interpretează Daniel Cergă, cu o inocenţă descumpănitoare la auzul celor spuse despre instituţia pe care o slujeşte, despre cum o slujeşte. Chipul său, ivit dintre sacii de gunoi, poate fi un afiş al spectacolului. Cel original se concentrează, desigur, pe primar, ca personaj principal. Punând în evidenţă abundenţa nasturilor decorativi. Ca nişte decoraţii, nu atât într-o expunere inflaţionistă (atât pe pălărie cât şi pe, cum altfel?, mantaua gogoliană). Descoperim repede că ei sunt expresia cea mai simplă a folosirii funcţiei pentru dobândirea de foloase necuvenite.
Altfel, spectacolul are multe gaguri, bine presărate în timp. O scenă este un tribut pentru Chaplin, cel din Goana după aur, atunci când Osip preia replicile ospătarului, intrând în postura servitorului isteţ ce pune la cale o farsă cu iz justiţiar. O adiere caragialiană se simte şi în alternarea întrebărilor pe care primarul şi soţia lui se precipită să i le adreseze lui Osip.
Comicul iese în relief când rostirea este mai aproape de firesc. Scenele în care se mizează pe fantast, cu gesturi şi expresii căutând metafore vizuale, se vădesc a fi mai puţin reuşite. Atunci parcă şi costumele, o creaţie datorată Andei Pop, ale funcţionarilor şi al lui Hlestakov, semnalizează o anume defazare. Costumele personajelor feminine sunt reuşite, contribuind la o identitate subliniată. Pe cel al primarului l-am amintit deja. În fond creaţii de artă, ele completează o anume atmosferă bazată de suprareal. Unul semnalat şi în coperţile spectacolului, prin vestitorul (Gheorghe Stoica) dotat acum cu o portavoce modernă.
Decorul segmentat pe două axe, propune etajul ca spaţiu de joc, complementar avanscenei. Un spaţiu menit să se asorteze cu vanitatea puterii, a dorinţei de parvenire. Scena primei întâlniri a primarului cu Hlestakov este sugestivă. Urcat pe scara care duce către camera de la han, atât cât să ilustreze falsa amabilitate a unei gazde mieroase cu un oaspete presupus mare decident, abia trece cu capul de nivelul podelei şi astfel îi este subminată orice tentativă de consistenţă morală a demersului său.
Cum primarul va sesiza, tardiv, că, atunci când Dumnezeu vrea să piardă un om îi ia minţile, slugărnicia îl orbeşte în faţa bâiguielilor necunoscutului. Primarul spală picioarele celui pe care-l consideră oaspetele său, într-un gest căruia îi evacuează sensul din mit, transformându-l într-un alt argument pentru fariseism.
Stelian Roşian, o soluţie salvatoare pentru criza de distribuţie apărută prin decizia forului ce decide soarta teatrului din Petroşani, a mai jucat recent într-o montare cu această piesă, la Satu Mare. Are colaborări mai vechi cu trupa din Valea Jiului. Este un actor de forţă, care împinge spectacolul înainte cu tenacitate. Cu umor, cu gravitate, cu cinism şi cu şiretenie, cu slăbiciuni (admirabilă scena prin care dirigintele Poştei îl temperează, când gelozia îl face să turbeze instantaneu, printr-o incantaţie ritmată, ce se extinde la grup, ca o mantră). Actorul etalează gama de stări fundamentale prin care-i trece personajul. De la aroganţa fără sentimentul fisurii (despre vizita unui revizor: "în oraşul meu? Trădare?") la abilitatea de a pune în mişcare mecanismul de autoprotecţie al grupului său (formula molipsitoare "hai, nu stai, hai, nu stai"), apoi până la percepţia năruirii definitive. Uneori se simte în jocul său tipologia întruchipată de Dorel Vişan în filme cu oameni ai Puterii.
Celebra replică a lui Gogol, "De ce râdeţi? De voi râdeţi!", direcţionată spre public, mai mult, cu un proiector aprins pe sală, un moment nu atât spectaculos cât limpede revigorator al conştiinţei celor prezenţi - am simţit o rezonanţă reconfortantă dinspre spectatori. Radu Tudosie a adăugat replicii doar câteva cuvinte "de treizeci de ani râdeţi". De altfel această privire aspră, potrivit unui ideal, este deja anunţată de o foarte scurtă secvenţă în care se aude o voce de crainic TV invocând acelaşi interval de aşteptări de la o societate liberă. Alt punct de tangenţă cu timpul prezentului nostru este reprezentat de scandările în forma şi spiritul protestelor de stradă din 2017 ("justiţie, nu corupţie").
Spre deosebire de precedenta creaţie puternică a sa, cea pentru care a fost nominalizat la Premiul UNITER 2020 pentru debut (A douăsprezecea noapte), de data aceasta Radu Tudosie a avut de condus de mai multe ori grupuri de personaje, într-o mişcare unitară ori nu. Coregrafia aceluiaşi colaborator, Raul Hoţcaş caută să dea personalitate grupului iar dansul din apropierea deznodământului apare ca o disipare tensiunii dintre efuziunea sărbătoririi unei victorii şi căderea bruscă în deznădăjduita evaporare a tuturor iluziilor. Un dans pe o muzică ataşantă.
De altfel întreg universul sonor, propus de Peter Venczel, impune un laitmotiv ce rămâne un element de identificare a spectacolului, marcând la fiecare interludiu o amprentă pentru atmosfera din scenă. Grupul este funcţional în primul rând în cazul funcţionarilor. Este aproape un personaj colectiv, cu echilibrate ieşiri la rampă, mai ingrat fiind rolul lui Dorin Ceagoreanu, pentru care medicul Hristian, care la Gogol nu ştia ruseşte, acum a devenit mut.
Viziera de protecţie, dincolo de contextul pandemiei, apare ca un element despărţitor într-o postură, medic-pacient, în care apropierea, comunicarea, reprezintă o condiţie necesară. Laurenţiu Vlad, 'coechipierul' medicului, are parte de o scenă mai generoasă, când una dintre replicile faimoase, "parcă ieri erai mai mic", acum nu mai lasă loc de un sens dublu, rămânând la comicul direct al situaţiei în care Hlestakov intră pe mâna unui maseur. Deşi, pe de altă parte, acesta, prin natura profesiunii, din postura sa faţă de cei asupra cărora lucrează, capătă aura îndrăznelii de a spune adevăruri dure şi, desigur, dureroase. Aşa cum, în sens complementar, poliţista (alt personaj atribuit celuilalt gen), interpretată de Isabela Badovics, îi aplică primarului o procedură cu totul în sensul dorit de el.
Un alt pol de inventivitate în construcţia spectacolului îl reprezintă abordarea cuplului Bobcinski-Dobcinski. Ca o paranteză, comicul cu care Gogol îşi botează personajele nu poate trece bariera lingvistică. În cazul celor doi, asemănarea numelor, până la confuzia deplină, în pronunţare, duce la ideea unor gemeni siamezi, cel puţin prin prisma primei lor apariţii. Sergiu Fârte şi Viktor Hegeduş se completează şi se concurează. Cel din urmă plusează prin postura deficienţei de vedere, generatoare de situaţii comice, uneori cu o uşoară amânare a înţelesului unui gest. Gemelitatea induce şi folosirea unei biciclete duale, în contextul în care pe scenă apare acest mijloc de transport ca ilustrare a iureşului declanşat odată cu mobilizarea tuturor în vederea întâmpinării revizorului ("pedalează, pedalează, înainte avansează"). A falsului revizor.
Mihai Alexandru îşi propune să demaşte impostura, deşi poate nu e cel mai bun termen, atâta vreme cât nu el a acţionat spre a se impune ci doar a acceptat confuzia. Este o exprimare a nonşalanţei cu care acomodarea cu beneficiile venite nu este însoţită cu vreun scrupul. Aici comicul actorului se revarsă în cascadă, uneori simţind beţia succesului. Îmi pare şi că ştie bine a emula alţi actori: am simţit un anume tribut lui Horaţiu Mălăele. Dinamica replicilor menite să exemplifice impostura, replici schimbate de Mihai Alexandru şi Irina Bodea Radu, sunt de un umor clasic.
"- Am scris şi Nunta lui Figaro
- Mozart
- Am scris şi Mozart" (Accentul pus pe ultima silabă a numelor - inedit şi în cazul 'Puşkin').
Hlestakov declară emfatic: "sufletul meu e însetat de cultură" şi după mai multe perle spune un vers de Lomonosov. Unul despre care aflăm că este un loc comun în cultura rusă dar care spectatorului român îi aminteşte vanitatea muritorului care murmură faţă de limitările omului.
Finalul aparţine primarului. Şi Stelian Roşian are forţa de a impune demersul spre reflecţie. Deşi mai are replici ce preced constatările filosofice de final, începând cu "ne-a venit şi nouă rândul", după numeroase scene cu umor, uneori frizând licenţiozitatea, de replică şi de expresie (cele cu Marina Munteanu având o consistenţă aparte), evoluţia este spre înţelesuri tot mai profunde, chiar dacă, aşa cum se întâmplă cel mai adesea, cum atrage atenţia şi Gogol, poate fi deja prea târziu.
"Fiecare vrea să arate că şi el e deştept"
Drama celei a cărei soartă e jucată de alţii, neglijându-i dorinţele, compătimirea celei care îşi vede năruit visul ("ce bine e să fii general!") - de notat dansul Marinei Munteanu, cu voalurile, schimbă registrul spre introspecţie.
Râsul nebun al primarului, 'Tatăl nostru', de atâtea ori folosit în sens contrar menirii sale, duc spre închiderea în clopotul care-l acoperă. Şi dacă pe scenă rămân vizibile, până la căderea cortinei, tabloul de conducător şi icoana ca instrument al puterii, sensul concluziv este al mărcii aplicate clopotului: portretul lui Gogol. El dăinuie, adevărul artei.
"Dar te pomeneşti c-o să se găsească şi vreun mâzgălitor de hârtie, vreun scriitoraş, care să mă ironizeze într-o comedie" i-a oferit Gogol primarului o replică, Radu Tudosie adaugă un semn: "care devine celebră".
Revizorul
De Nikolai Vasilievici Gogol
Regia: Radu Tudosie
Scenografia: Anda Pop
Univers sonor: Peter Venczel
Coregrafie: Raul Hoţcaş
Asistent regie: Izabela Badovics
Distribuţie: Stelian Roşian, Mihai Alexandru, Mihai Sima, Marina Munteanu, Corina Vişinescu, Irina Bodea-Radu, Oana Liciu-Gogu, Alexandru Cazan, Laurenţiu Vlad, Daniel Cergă, Viktor Hegedüs, Sergiu Fîrte, Oana Crişan, Izabela Badovics, Dorin Ceagoreanu, Nicoleta Niculescu, Gheorghe Stoica, Ionel Dumitriu.
Teatrul Dramatic 'Ion D. Sîrbu', Petroşani, premiera 22 mai 2021.
Foto: Albert Dobrin.