De 30 de ani râdem de noi! - Revizorul

Figurând ca vârf de lance dramaturgic în critica socială din anul 1842 până în actualitatea contextualizată politic, Revizorul gogolian a cunoscut montări dure, "înţepătoare", puternic deranjante pentru "puternicii zilei" din diferite perioade istorice. Atât de deranjante unele încât au stârnit adevărate scandaluri, cum a fost, spre exemplu, spectacolul montat de Lucian Pintilie la Bulandra în 1972, interzis de cenzura comunistă după doar trei reprezentaţii.

Pe puterea textului de a penetra zona politicului a mizat şi regizorul Constantin Radu Tudosie când s-a angajat să monteze piesa clasicului rus Nikolai Gogol pe scena Teatrului Dramatic "I.D. Sîrbu" din Petroşani. Teatru care a progresat mult calitativ în ultimii ani, organizând evenimente teatrale notabile, mini-festivaluri în vremuri critice, înfruntând curajos pandemiile inchizitoriale interpuse.

După un succes meritat şi recunoscut ca atare cu A douăsprezecea noapte, spectacol nominalizat la premiile UNITER 2020 pentru debut, tânărul regizor Constantin Radu Tudosie a luat taurul de coarne montând un spectacol extrem de acid, dinamic şi pătrunzător pe textul gogolian. Astfel că produsul său finit pare să răspundă unui imperativ major al momentului: corupţia generalizată şi răspândită în toate straturile puterii şi administraţiei din fascinanta Românie de azi.

Ţinta actualizării cu orice preţ şi a exacerbării comicului a estompat culoarea locală a orăşelului de provincie dintr-o gubernie rusească din vremea ţaristă. Avem aşadar un Gogol fără samovar şi cor rusesc, fără verste şi mujici docili, aproape fără ceea ce numim şi înţelegem prin "spirit rus". Pătura socială vizată este protipendada orăşelului, prinsă în vârtejul stârnit de un impostor deghizat în fantomatic revizor venit în control la instituţiile statului. Decorul conceput de Anda Pop schiţează pe verticală, asimetric, virtuale odăi, spaţii de locuit şi de trecere dintr-un mediu în altul, asigurând camuflajul sau transparenţa, după necesitate. Eclerajul asigură unitatea de acţiune a scenelor într-o alternanţă elocventă, contrapunctică.

Coşmarul trăit de personajele spectacolului, prinse în această comedie a erorilor, debutează cu un vis apăsător, conceput de regizor ca derulare macabră a unei realităţi ireale, compusă din umbre ce invadează scena: şobolani-umani dănţuind pe o muzică tânguitoare. Este uvertura care porneşte mecanismul comic şi imprimă o viziune coşmarescă ansamblului, aşa încât nu mai ştii dacă-i vis sau realitate toată tevatura subiectului. Acordurile muzicii create de Peter Venczel se prelungesc intermitent până spre final, întreţinând un tempo burlesc, halucinant-agonic.

Dinamica spectacolului este asigurată de echipa de actori, folosiţi, ca şi în A douăsprezecea noapte, în mişcare browniană, ameţitoare de-a dreptul, mergând pe biciclete, urcând pe scări, pe platformele etajate, cărând baloţii cu gunoaie ai oraşului, formând piramide defensive, exprimând slugărnicie, frică, prostie cu carul şi corupţie la scară universalizată, aşa încât lipsa specificităţii unei atmosfere ruseşti nu deranjează.

Regizorul marşează puternic pe prototipurile caricaturale ale eroilor piesei. Ei putând să fie ruşi după nume, fireşte, dar şi români sau cehi sau slovaci după formele de şarlatanie practicate, care sunt în esenţă aceleaşi oriunde. Avem un primar speriat de bombe când află că temutul revizor e în oraş, cazat la un han. Stelian Roşian e un primar bine conturat atitudinal, energic şi stăruitor în şiretlicuri. Când presupusul revizor e demascat, spre el coboară un clopot imens spre a-l acoperi şi spre a-l absolvi de prostie, naivitate şi de slugărnicia fără margini, rămasă nepedepsită.

Dar cu adevărat şiret şi fără scrupule se înfăţişează în faţa primarului "revizorul" însuşi, Hlestacov cel venit de la Petersburg, interpretat de Mihai Alexandru, care se învârte ca un titirez abil printre oamenii primarului, luându-le banii. Viclenia lui rodeşte şi strecoară teamă printre funcţionarii corupţi. Osip, servitorul său, căci licheaua se cuvine să aibă însoţitor, este schiţat în fugă, dar curat şi pitoresc de Mihai Sima, afabil aplecat spre psihologia acestui tip de personaj. Maria Munteanu în rolul soţiei primarului Anton, Anna Andreevna, dezvoltă latura frivolă a femeii îmburghezite, înotând în comicării şi capricii ridicole.

Pentru Maria Antonovna, fiica acestui cuplu de paraziţi penibili, regizorul a propus mai multe actriţe: Corina Vişinescu, Oana Liciu-Gogu şi Irina Bodea-Radu; asta spre a colora cu maimuţărelile lor fauna feminină ce evoluează ca într-un carnaval năucitor al "sufletelor moarte" şi reînviate ilar pentru a satiriza moravuri. Pentru supravieţuitorul şcolar Luka, regizorul a adus-o pe scenă pe Oana Crişan, excelentă întruchipare simbolică a sfiiciunii împletită cu supuşenia.

Tabloul personajelor trase în tuşe puternic parodiate, cu contribuţii remarcabile, se întregeşte cu umilul judecător Amos (interpret Daniel Cergă), cu directoarea spitalului Artemii (Laurenţiu Vlad), cu Ivan, dirigintele poştei (excelent interpretat de Alexandru Cazan), cu tandemul proprietarilor de pământuri (interpreţi Victor Hegedus şi Sergiu Fîrte), cu ceilalţi actori ai teatrului: Dorin Ceagoreanu sau Izabela Badovicz (discret comisar de poliţie şi asistent regie).

Atmosfera carnavalescă debordează. Costumele accentuează ridicolul. Ritmul spectacolului e întreţinut de mişcarea continuă, cu biciclete sau nu, prin dans cadenţat sau nu, prin aranjamentele coregrafice semnate de Radu Hoţcaş, inteligent ataşate unor momente cheie ale acţiunii.

Comicul are aderenţă vădită la public şi atinge un moment culminant spre final, când totul se întrerupe brusc şi se aprind luminile în sală. Se creează un moment frisonant. Actorii rămân înţepeniţi. Şi în liniştea îngheţată din sală se aude glasul tunător al lui Stelian Roşian, liderul distribuţiei, adresându-se acuzator publicului: "De 30 de ani râdem de noi!"

Am tresărit împreună cu toţi spectatorii şi apoi am reflectat: Ce e teatrul dacă nu te face să tresari din când în când la adevăruri crude rostite intempestiv? Spectacolul se putea opri aici, impactul e total, emoţia sugrumată, dar regizorul adaugă o coadă subţire elefantului plin de umor sănătos al ansamblului, desenat cu meşteşug, spre a mai savura câteva din ideile lui, dovedind că e un artist plin de idei suculente. Aşa e. Constantin Radu Tudosie e un generator de idei. E drept că uneori ele devin redundante.