Parabola Decameronului şi proiectul Hektomeronului sau strategii de supravieţuire pe timp de ciumă

Marile parabole sunt întrebări deschise, în aşteptare! Ele vin din trecut şi rezistă în timp, ca o moştenire transmisă din generaţie în generaţie, ca o persistenţă culturală! Parabola e inalterabilă şi eternă! Parabola poate evoca o situaţie sau poate plasa în poziţie centrală un personaj ce capătă o dimensiune parabolică! Hamlet sau Antigona, Lear sau Faust! Dar ceea ce o distinge e şi extraordinara putere de a accede la o intensitate extremă când îşi găseşte un echivalent imediat în lume, în realitatea vremii. Atunci parabola se activează graţie acestei relaţii între eternitatea sa şi prezentul care o înrădăcinează! Impactul parabolelor e fluctuant, el operează în funcţie de conjuncţia cu concretul unei situaţii, căci astfel se pecetluieşte logodna între ceea ce durează şi ceea ce derutează. De unde provin aceste gânduri şi ce le motivează? Tocmai coincidenţa între parabole transmise din alte lumi, care devin azi de o actualitate extremă! Evident că pe aceste vremuri de aşteptare întreruptă episodic de speranţe pasagere, parabola care devine exemplară e aceea a lui Godot, figura absentă obsesiv solicitată, a cărei sosire e uneori iminentă, dar mereu contrariată! Nu suntem noi azi în inima lui Godot? Întrebare retorică al cărei răspuns e indiscutabil! Şi atunci când actorii sau conferenţiarii se adresează unor săli goale nu repetă ei o altă parabolă, cea a Scaunelor lui Ionesco, unde un cuplu de bătrâni se confruntă cu mulţimea scaunelor neocupate? Iar uneori, când ne întrebăm azi care-i originea epidemiei, nu revenim la epidemia de ciumă care afectează Teba şi al cărei vinovat se descoperă a fi însuşi Oedipe, stăpânul cetăţii? Acum capătă o intensă prezenţă parabola mai puţin evocată a Decameronului lui Boccaccio.

Boccaccio porneşte de la contextul teribilei epidemii de ciumă care a afectat Florenţa în 1348 şi a strategiei adoptate de către un grup de tineri care se refugiază într-o vilă toscană pentru a evita prin jocuri, iubiri şi povestiri neliniştile suscitate de pericolul contagiunii! Şi astfel s-a impus motivul «petrecerii pe timp de ciumă»... el implică fuga din lumea ameninţată pentru a se consola cu plăcerile interzise de pandemie! O asemenea reacţie se manifestă şi azi când ici şi colo tineri adolescenţi iniţiază petreceri clandestine, sever criticate, dar care sunt expresii ale nevoii de supravieţuire. O deviză s-a difuzat printre ei, ieşită parcă direct din Boccaccio: «Mai degrabă petrecerea decât viaţa asta».

Teatrul Naţional din Craiova reia parabola Decameronului pentru un proiect original: Hektomeronul, de zece ori Decameronul...

Când sălile rămân inaccesibile, în mare parte, cum să ne salvăm? Cum să rezistăm? De astă dată Vlad Drăgulescu a avut ideea inedită de a invita o sută de regizori din lume ca să lucreze cu actori tineri pentru secvenţe de 15 minute! Ca în Decameronul, reprezentanţii unei noi generaţii se consacră acestor episoade care, de astă dată, se extind însă planetar şi reunesc artişti ameninţaţi de pandemia generală! Dacă în Decameronul refugiul era o vilă toscană, acum sunt sălile conectate la reţele extinse în lume. Parabola se intensifică şi se adaptează situaţiei cu care ne confruntăm! Boccaccio, contemporanul nostru!

Ca la Boccaccio, şi soluţia adoptată pentru Hektomeron se bazează pe asocierea contrariilor care, astfel, se stimulează reciproc. Intimitate a spaţiilor, a participanţilor pe de o parte, şi intensitate, pe de alta. Ele îşi sunt complementare! Dacă retragerea în spaţiul extra-urban, la Boccaccio, e o soluţie «florentină», ea permite mai ales în proiectul craiovean să se afirme şi ca o expresie a diversităţii! Cei ce apar aici vin din orizonturi diverse, dispersaţi dar reuniţi într-o reţea plurală, într-un ansamblu generaţional, într-o comunitate teatrală! Şi astfel rezistă parţial acestui pericol ce repugnă, mai presus de orice, unor tineri în căutare de energie şi viaţă: singurătatea!

Marin Sorescu se întreba «De ce plecăm de acasă»», azi putem răspunde: pentru a nu rămâne «acasă» şi a ne încuraja părăsind-o, regăsind oamenii! Ei ne lipsesc cel mai mult! Mai presus de orice!

Articol apărut în revista SpectActor, 1/2021 (43)