Ţinta principală a ironiei în filmul său de ficţiune erau negaţioniştii holocaustului românesc. Dacă vor avea bunul simţ să vadă Ieşirea trenurilor din gară, aceştia se vor putea apropia de adevărul tragicelor evenimente din vara anului 1941.
Gest improbabil, cu atît mai mult cu cît Jude alege să facă un film greu de privit. Durata împinsă la maxim - trei ore - devine un omagiu victimelor. Fotografiile regăsite ale unei mici părţi dintre cei care au fost ucişi de autorităţile române şi germane în 29 iunie 1941 se perindă pe ecran, în timp ce un întreg cor de colaboratori voluntari citesc mărturiile acestora. Cuvintele supravieţuitorilor au preponderent un caracter oficial, aproape formularistic, multe dintre ele fiind date în faţa autorităţilor ca procese-verbale încheiate ulterior în scop birocratic.
Majoritatea declaraţiilor aparţin femeilor. Acestea, dintr-un cavalerism deplasat, au fost cruţate de uciderea în masă, alături de copii sub zece ani. Soţiile, mamele şi surorile victimelor povestesc cum adesea vecinii erau cei care îi denunţau, pentru ca apoi să jefuiască locuinţele rămase neîncuiate.
Rareori, reies şi acuzaţii în baza moştenirii scripturistice comune dintre evrei şi creştini, rar reamintită de legionari. Porunca "Să nu ucizi!" este invocată ca un capăt de acuzare la care tocmai cei care erau cu o cruce în mînă, şi cu pistolul în cealaltă, ar fi trebuit să răspundă în faţa acestei tragice nebunii. Căci autorităţile nu au fost lăsate singure, ci ajutate inimos de civili care, în tramvai, povesteşte un martor ocular, se lăudau fiecare: "Eu am omorît şase evrei", se laudă un necunoscut. "Eu am omorît zece!", se laudă un altul.
Vocea uniformă a voluntarilor care redau, pentru o vreme, vieţile secerate de sceleraţi, devine rapid o mantră de expiere. Puţini folosesc figuri de stil sau încearcă să coloreze experienţa lor. De aceea, filmul are o austeritate rarisimă, o puţinătate extremă a mijloacelor.
Jude se apropie de slow cinema, concentrîndu-se pe ceea ce i se întîmplă spectatorului din cauza duratei filmului, şi nu pe ceea ce se întîmplă pe ecran. Monotonia recitării încurajează gîndurile audienţei să cuprindă mai intim tragedia.
Printre altele, nici nu se conformează definiţiei cinematografiei ca "imagini în mişcare", fiind compus în exclusivitate din fotografii ale victimelor, în prima parte, şi de imagini ale masacrului "trenului morţii", în a doua parte.
Printre fotografiile munţilor de cadavre descărcate din tren şi îngropate ulterior la Podul Iloaiei, una (reprodusă şi pe afişul filmului) a fost făcută în Iaşi. În ea se văd clar cum corpurile unor evrei omorîţi în pogrom zac pe caldarîmul unei străzi importante. Nu sunt oferite elemente de context: nu ştim pe ce stradă, în ce dată, sau exact cine i-a omorît pe acei oameni ori ce s-a întîmplat cu cadavrele ulterior. Însă, ceea ce ştim cu siguranţă - şi ceea ce ne cutremură - este indiferenţa cu care trecătorii privesc crimele. Unul dintre aceştia, surprins la plimbare, îşi leagănă nonşalant umbrela, al cărei vîrf se îndreaptă chiar spre capul unui mort aflat pe bordură.
Astfel, această producţie se îndepărtează de ceea ce obişnuim să numim film documentar. Formatul utilizat de Radu Jude pentru această producţie realizată împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă merge în răspăr cu naraţiuni mai ortodoxe, apărute deja pe acest subiect. Acestea detaliază contextul Pogromului de la Iaşi, explică deciziile politice luate de Ion Antonescu în contextul alianţei cu nazismul şi împachetează toată grozăvia pe tonul detaşat al observatorului obiectiv al istoriei. În contrapondere, aici nu sunt prezentate decît mărturiile victimelor şi imaginile atrocităţilor. Fără comentarii, fără muzică, fără context şi, mai ales, fără Ion Antonescu.
De aceea, Ieşirea trenurilor din gară poartă eticheta de film doar pentru că poate fi proiectat în cinematografe, el fiind, de fapt, un film-document, aşa cum îl sintetizează Ada Solomon, producătoarea filmului.