Restituirea identităţii anulate - Ieşirea trenurilor din gară

În aceste două săptămâni, de la 28 iunie la 6 iulie 2021, comemorăm memoria tuturor celor care au avut de suferit acum 80 de ani, în cadrul şi de pe urma Pogromului de la Iaşi din 1941. Cum subiectul Holocaustul românesc este unul foarte puţin dezbătut public, riscăm să trecem peste aceste zile - din nou - fără să ne aplecăm asupra trecutului nostru.

Filmul corealizat de regizorul Radu Jude şi de istoricului Adrian Cioflâncă, care a avut premiera în februarie 2020 în secţiunea Forum a Berlinalei, are meritul de a lumina asupra acestei perioade puţin discutate din istoria României.

Înainte de a cerceta filmul, se cuvine să schiţăm un context sumar al celor desfăşurate în iunie-iulie 1941. Astfel, Pogromul de la Iaşi este prima crimă în masă din cadrul Operaţiunii Barbarossa, declanşată la 22 iunie 1941 şi are ca fundal ideologic prevenirea sabotajului şi spionajului iudeo-bolşevist. În urma unor zvonuri potrivit cărora populaţia evreiască trage în armata cantonată în Iaşi - cei care trăgeau fiind de fapt dezertori sovietici speriaţi de unele căutări ale Armatei - comandantul Stavrescu (cel mai probabil în urma ordinului dat de generalul Mihai Antonescu în vederea deportării evreilor) ordonă o razie a locuinţelor evreieşti intensificată cu ajutorul forţelor de poliţie şi a cetăţenilor ieşeni. Zeci de familii au fost arestate şi duse în centrul de detenţie al Chesturii de Poliţie. Ulterior femeile şi copiii au fost eliberaţi, dar în arest au rămas bărbaţii, ei fiind torturaţi şi împuşcaţi. În 30 iunie, supravieţuitorii impuşcăturilor din ziua anterioară au fost îmbarcaţi în trenurile morţii, două la număr, unul transportând peste 2.500 de evrei, celălalt între 1.800 şi 1.900. Vagoanele de vite, în care evreii se sufocau şi mureau de sete, au circulat fără destinaţie precisă, oprind în răstimpuri pentru a da jos cadavrele. La un moment dat, trenurile s-au oprit, cel mare la Călăraşi, iar convoiul cel mic la Podul Iloaiei, tortura continuând în lagărele din aceste localităţi. (Hilberg, Raul Eliminarea evreilor din Europa [Editura Hasefer, 1997] [pg.675])

Dacă am judeca Ieşirea trenurilor din gară din perspectiva lucrărilor anterioare ale lui Radu Jude, filmul nu reprezintă neapărat o premieră, întrucât moşteneşte atât formal, cât şi tematic documentarul intitulat Ţara moartă, realizat în 2017, la care Adrian Cioflâncă a contribuit - atunci - doar din postura de specialist şi de consultant istoric. Introducând însă filmul într-o imagine mai cuprinzătoare, statutul de film ar putea provoca unora oarecare confuzie; materialul constituie de fapt un montaj video, divizat în două părţi.

Prima parte a filmului - Declaraţii şi mărturii - reconstruieşte şi restituie astfel memoria biografică a unora dintre victimele Pogromului de la Iaşi prin proiectarea potretelor lor şi - în cazul în care a fost posibil - desfăşurarea arestării şi morţii acestora este redată de vocea unor personalităţi din viaţa culturală contemporană. Relatările sunt lipsite de afectivitate, neutralitatea şi intonaţia sentenţioasă completează efortul de demitizare a uciderii victimelor. De câteva ori înlănţuirea de portrete este întreruptă de un cadru negru pe fundalul căruia se dezvăluie mărturiile celor care au supravieţuit trenurilor morţii.

Această primă parte o consider deosebit de însemnată prin dubla ei funcţie. În primul rând, restituie pe cât posibil identitatea anulată prin crima în masă şi astfel reconstituie memoria biografică a bărbaţilor ucişi. În al doilea rând, cercetează şi informează asupra trecutului nostru; Ieşirea trenurilor din gară lărgeşte în acest sens cadrul discuţilor pe tema masacrelor antisemite prin accentuarea semnficaţiei morţii bărbaţilor într-o societate preponderent patriarhală şi, desigur, prin punerea în lumină a participării civililor la denunţarea şi la torturarea evreilor. Nu de puţine ori se desprind din relatări amănunte privitoare la oraşul aflat în sărbătoare, în care vecini şi foşti prieteni s-au grăbit să-şi denunţe şi să-şi chinuie cunoştinţele evreieşti, mândrindu-se ulterior în public cu numărul de oameni ucişi.

Mai există un motiv din perspectiva căruia deriv însemnătatea şi reuşita demersului realizatorilor. Spre deosebire de lucrări anterioare din filmografia lui Radu Jude care problematizează raportarea la alte masacre antisemite orchestrate de români - şi fac aici referire la Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari - în Ieşirea trenurilor din gară nu este infăţişat refuzul autorităţilor actuale de a crea un dialog deschis pe tema Holocaustului românesc sau negaţionismul românilor cu privire la astfel de evenimente din istoria noastră. Tocmai înlănţuirea repetitivă a portretelor bărbaţilor ucişi şi concentrarea asupra declaraţilor infiorătoare devin un prilej de autoreflecţie chiar şi pentru cel mai deconectat spectator.

A doua parte - Imagini - este compusă integral din imagini surprinse în timpul desfăşurării Pogromului, parte a filmului în care aparatul cinematografic este ceva mai prezent decât anterior. Prin blow-upuri se măresc şi se reîncadrează unghiuri din imagini, demers care face fotografiile şi mai terifiante, căci ne întrebăm, dacă în ele nu vedem oare victimele despre care am aflat cu câteva minute mai înainte. Desigur, după cum spune Adrian Cioflâncă, imaginile au şi un anume caracter explicit. (Cele spuse de istoricul Adrian Cioflâncă, pe care le citez în acest text sunt extrase dintr-un interviu luat de criticul de film Flavia Dima, pentru ediţia 2020 a revistei Films in Frame.) Astfel, întâmpinăm brutalitatea şi multiplicitatea violenţei descrise în prima parte, dar şi indiferenţa pedeştrilor care păşesc nestingheriţi printre cadavrele întinse pe străzi.

Am ales mai sus formularea unora dintre victimele Pogromului nu pentru că Radu Jude şi Adrian Cioflâncă se pun în poziţie demiurgică hotărând care poveste trebuie să apară pe ecran şi care nu, ci, mai degrabă, ca urmare a faptului că portretele bărbaţilor pe care le vedem sunt singurele recuperate în urma cercetărilor. Prin urmare, Ieşirea trenurilor din gară este de asemenea important, căci indică soarta victimelor a căror identitate a fost imposibil de recuperat. De aceea, mi-aş dori să închei prin sublinierea unor cuvinte ale lui Adrian Cioflâncă. Ieşirea trenurilor din gară nu este un film facil nici tematic şi nici din punct de vedere al duratei, dar după cum spune istoricul, privitul este în acest caz o formă de răbdare, de temeritate, de reparaţie faţă de victime. În sfârşit: Cred că, totuşi, să priveşti timp de trei ore povestea unor oameni care au murit nevinovaţi nu este prea mult. (!)