iulie 2021
Toc Toc

"dacă avem o problemă nu înseamnă că suntem nebuni"

Mă numesc Marius, am 63 de ani şi am câte un dram din fiecare tulburare a celor de pe scenă, dacă nu cumva şi altele. Am iubit albastrul ("şi atât", zicea un vers dintr-un cântec al adolescenţei mele) dar, în timp, am iubit şi altele din curcubeu. Am şi acum în faţa ochilor petecul de hârtie pe care, prin şcoala generală, când eram "de după-masă", îmi pusesem în gând să notez lungul şir al tuturor numerelor posibile. Ori numărul muştelor omorîte în faţa bucătăriei.

Noroc că m-am plictisit repede. Şi de una şi de alta. Desigur că n-am ajuns niciodată la abilitatea lui Vincent, primul pacient ce intră în ineditul cabinet al faimosului doctor Stern. Dar, tot ca el, păstrez lucruri. Mă iluzionez că aşa face un colecţionar sau, mai nou, că ofer material de arhivă pentru antropologii viitorului. "Marie, c'est moi!" sunt tentat să spun, numind una dintre pacientele aceluiaşi doctor misterios, argumentând cu cele câteva verificări succesive ale uşii abia închise ori a robinetului de gaz ori mai ştiu eu ce altceva poate avea urmări grave. Iar despre gânduri obsesive ori gesturi pe care le-am inventat în copilărie drept tehnici, dacă nu infailibile, măcar ajutătoare în contracararea neprevăzutului inamical, ce să mai vorbim!

E drept, identificările acestea cu simptome ale personajelor a venit mai târziu. Poate a fost, mai întâi, irizarea tipică de la ridicarea cortinei, revelând un spaţiu de sunet şi culoare. Şi, în mod cert, a fost surpriza de a vedea un asemenea subiect într-o comedie, cu un public dezlănţuit în hohote de râs. Am simţit o strângere de inimă vizavi de curajul lui Alexandru Boureanu de a propune şi a regiza un asemenea spectacol. Iar uimirea asta am regăsit-o exprimată între primele ecouri (îmi place să aflu cum este percepută o lucrare artistică, în special dinspre consumatorii fideli şi dinspre marele public) de către Iulian Fira.

O ingenuitate sesizând schimbarea canonului social şi reacţia spectatorilor când au prilejul de a se exprima liber, natural, prin asta neexcluzând constrângerea controlată a naturalului, educaţia. Cum mai poate fi posibilă comedia, în toate ale ei, în condiţiile unor norme scrupuloase, bine intenţionate, de altfel, cenzurând vechi manifestări ale oamenilor?

M-a dus gândul la Marele Mut, la gagurile pionierilor celebri ai filmului. Putem râde la vederea unui personaj care alunecă pe o coaja de banană? Normele de procedură au, desigur, o dezvoltare subsecventă pentru fiece caz în parte. În întunericul sălii auzeam râsetele oamenilor, buni, fără tăgadă, la izbucnirile celui cu sindrom Tourette, la crucile multiplicate la secundă ori la paşii contorsionaţi de zig-zagul parchetului, etc, şi mi-e imposibil să cred că erau altfel decât un râs vizavi de ciudăţenia unor comportamente şi nu dispreţuind pe cei supuşi acestora. Cel puţin prin prisma faptului că erau eroii unei piese, eroi şi eroine pe care, dacă nu îi/le priveşti cu iubire, apoi cu simpatie fără doar şi poate.


Ca să nu mai vorbim de firul poveştii, unul care are şi o morală valabilă pentru toţi, cu sau fără simptome TOC ori, cu acurateţe vorbind, indiferent unde ne plasăm pe scara Y-BOCS (Yale-Brown Obsessive Compulsive Scale).

Eliberat de aceste temeri, mă întorc la spectacol. Mai ales la prolog. Unul limpede, în fapt, propus de Alexandru Boureanu, cu asistenta doctorului Stern întâmpinând, de pe scenă, publicul intrând în sală. Şi nu oricum, notând discret, atent, pe un carneţel, ceea ce observă la unul sau la altul dintre noi, în urma unei priviri scrutătoare.

Ramona Drăgulescu este cea care oferă cheia spectacolului, incluzându-ne în poveste. Mai mult, este imaginea de afiş, în postura primirii care scanează potenţialul pacient. De altfel şi costumaţia ei, acest segment de creaţie aparţine Liei Dogaru, rămâne pe retină, prin culoare şi prin boneta tipică de asistentă, totul într-un aer retro, mai degrabă aş zice clasic, pentru perenitatea distribuţiei atributelor umane.

 Piesa este în standardul dramaturgiei franceze de succes, pentru un teatru de replică, bine ritmată, inteligentă, spumoasă. Laurent Baffie, un profesionist al umorului, pe scenă, la radio, la TV sau pe marele ecran, şi-a asumat şi regizarea propriilor piese, între care TOC TOC, care a văzut lumina rampei în 2005, a cunoscut un lung şir de reprezentaţii şi de transpuneri, inclusiv o ecranizare datorată regizorului Vincente Villanueva. Jucând-o pe Lili, tânăra care suferă de echolalie, Marilou Berry a primit premiul Molière pentru revelaţie teatrală. De altfel este un rol inedit, provocator prin repetarea obsesivă a propoziţiilor, fie că sunt extrem de scurte, fie că sunt elaborate.

Acum, în montarea lui Alexandru Boureanu, e rândul Costinelei Ungureanu să se remarce pentru modul în care le rosteşte. Un asemenea spectacol, exclusiv de replică, scoate în relief charisma actorilor. Ori Costinela Ungureanu a reuşit să-şi apropie publicul, exclusiv prin rostire şi promptitudinea reacţiilor în relaţia cu partenerii de scenă. Într-o rochiţă ce iese din schema culorilor cu care se identifică personajele (nici Vincent, personajul jucat de Alex Calangiu, nu etalează maroul clamat), cu un aer juvenil şi inocent, polarizează atenţia şi simpatia publicului.

Raluca Păun deţine controlul imaginii pe care o propune, practic face o demonstraţie de efect maxim cu efort minim, dozând minuţios accentele încât personajul Maria pare scris exact pentru ea. Este o naturalizare ideală. Fiece replică rostită de Raluca Păun este pândită nu doar pentru că are umor, ci şi pentru naturaleţea cu care ne face să simţim complet familiar comportamentul personajului.

Claudiu Mihail ne propune tipul de personaj naiv şi, tocmai din pricina asta, constructiv. Ochelarii mari, cărarea pe mijloc, pantalonii ce par a fi rămas mici, toate astea accentuează profilul lui Bob (alias pe care şi l-a ales, sub presiunea simptomelor sale, din raţiuni de simetrie). Aşa cum şi-a ales verdele drept culoare preferată pentru că este la mijloc de spectru.

Romaniţa Ionescu o interpretează pe Blanche, este eminamente costumată în alb, şi este receptată într-un fel aparte în timp de pandemie. Obsesia mâinilor curate, spălate după cea mai mică atingere, generează un râs mai ponderat, ori asumat de viruso-sceptici. Un personaj ce apare crispat, cel puţin în prima jumătate.

Alex Calangiu intră detaşat în rolul lui Vincent, mai de impact fiind imaginea de taximetrist decât postura celui cu sindromul abilităţii de a face calcule imposibile. Nici el nu primeşte însemnele culorii preferate dar pare a fi cel mai echilibrat în relaţia cu tulburarea sa, cu a celorlalţi. Este, într-un fel, ceea ce în redacţiile ziarelor de altădată se numea "cap limpede".

Marian Politic are şansa replicilor cu obscenităţi, o garanţie a prizei la public. Ceea ce se dovedeşte repede, mai ales din contrastul dintre cuvinte şi chipul delicat. Ceea ce intrigă este amplificarea unor gesturi ce ar reprezenta ticuri musculare ale personajului său, Frédéric, afectat de sindromul Tourette. Cred că asta bruiază şi scade puţin calitatea interpretării. Geanta de umăr pare a nu sta locului şi parazitează, îmi pare, atenţia necesară personajului. Identificarea sa ca doctor Stern este de efect.
"Frédéric: Să ţi-o trag, curvo?
Asistenta: Domnu' doctor, m-aţi chemat?"

Chiar dacă pretextul poveştii este fragil, publicul acceptând convenţia unei programări imposibile datorită actorilor care aduc noi şi noi replici savuroase. Autorul riscă mult cu repetatele întârzieri ale avionului iar Alexandru Boureanu încearcă să îmbrace momentele de amânare a sosirii doctorului prin aerul misterios al asistentei. Ramona Drăgulescu este "Big Nurse" (vezi Zbor deasupra unui cuib de cuci) cu multe nuanţe. Cântecul ei, Cry Me A River, interludiul ca un inedit contrapunct, menţine comicul în limitele unui omenesc ce rezonează în fiecare. Astfel că după reacţiile primare, fruste, necenzurate, ale personajelor dar, desigur, dublate de ale publicului, începe sofisticata încercare de ameliorare a lucrurilor. Ca-n viaţă, începutul este al celui care are un gând. Discret, cu simplitate.
"Frédéric: Bob, am şi eu o curiozitate, înainte ca gaşca noastră să se spargă, tu ai mai participat la terapie de grup, cum se procedează?
Bob: Simplu: la început toată lumea se prezintă, îşi expune problema şi apoi grupul se focalizează pe rând pe problemele fiecăruia!"

Cât de incredibil ar părea, oricât de naiv - orice ştiinţă are un stadiu incipient de folclor -, demersul capătă o imagine, un sens. Chiar şi adaptat profilului destinatarului. Urmând calea raţionamentului indus, Blanche rosteşte fraza cheie:
"Sunt cu totul de acord, dacă noi nu ne acceptăm între noi, nu e cazul să cerem toleranţă celorlalţi!"
Unde "noi" şi "ceilalţi" sunt grupuri fluide, supuse oricând unui transfer identitar după un criteriu sau altul.

Umorul prezent în orice clipă împiedică alunecarea spre un final înduioşător, angelic, nerealist. Personajele îşi propun să-şi combată în faţa tuturor tulburarea. Energia lor se răsfrânge, într-o anumită măsură, asupra spectatorilor. Şi chiar dacă râdem de cedările lor în avalanşă, totuşi, spiritul competiţional se simte şi se trezeşte în toţi, adversarul fiind nevăzut. Când vine rândul lui Bob să-şi învingă blocajul de a călca pe o linie, caroiajul podelei, conceput de Vanessa Beca, pare a căpăta suflu, pare a se alătura efortului cvasi-comun.

De altfel podeaua este un element cu identitate în spectacol. Decorul se concentrează pe spaţiul partajat de pacienţi, cu amintita geometrie în alb şi negru, captând atenţia, cu paleta de culori a curcubeului (invocat şi în text), restul reducându-se la contur, la un cadru. Ca o sugestie a unei forme ce ne poate cuprinde pe fiecare. Dar o formă deschisă, din care putem ieşi. Iar personajele asta descoperă, că ieşirea e posibilă.

"Şi dacă asta e soluţia?! Să nu te mai gândeşti, să uiţi de tine!" Şi nu doar atât, completând cu focalizarea pe nevoile celuilalt. Dăruirea de sine, asta e miza acestui spectacol. Fie şi pentru o secundă. Pare puţin?
"Lili: O secundă nu e mare lucru. O secundă nu e mare lucru.
Bob: De câte ori ţi s-a întâmplat asta în ultimii ani?
Lili: Cu aproximaţie? Niciodată. Cu aproximaţie? Niciodată."

Este secunda aducătoare de speranţă.

De: Laurent Baffie Regia: Alexandru Boureanu şi Raluca Păun Cu: Raluca Păun, Romaniţa Ionescu, Ramona Drăgulescu, Costinela Ungureanu, Marian Politic, Alex Calangiu, Claudiu Mihail

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus