Mă numesc Marius, am 63 de ani și am câte un dram din fiecare tulburare a celor de pe scenă, dacă nu cumva și altele. Am iubit albastrul ("și atât", zicea un vers dintr-un cântec al adolescenței mele) dar, în timp, am iubit și altele din curcubeu. Am și acum în fața ochilor petecul de hârtie pe care, prin școala generală, când eram "de după-masă", îmi pusesem în gând să notez lungul șir al tuturor numerelor posibile. Ori numărul muștelor omorîte în fața bucătăriei.
Noroc că m-am plictisit repede. Și de una și de alta. Desigur că n-am ajuns niciodată la abilitatea lui Vincent, primul pacient ce intră în ineditul cabinet al faimosului doctor Stern. Dar, tot ca el, păstrez lucruri. Mă iluzionez că așa face un colecționar sau, mai nou, că ofer material de arhivă pentru antropologii viitorului. "Marie, c'est moi!" sunt tentat să spun, numind una dintre pacientele aceluiași doctor misterios, argumentând cu cele câteva verificări succesive ale ușii abia închise ori a robinetului de gaz ori mai știu eu ce altceva poate avea urmări grave. Iar despre gânduri obsesive ori gesturi pe care le-am inventat în copilărie drept tehnici, dacă nu infailibile, măcar ajutătoare în contracararea neprevăzutului inamical, ce să mai vorbim!
E drept, identificările acestea cu simptome ale personajelor a venit mai târziu. Poate a fost, mai întâi, irizarea tipică de la ridicarea cortinei, revelând un spațiu de sunet și culoare. Și, în mod cert, a fost surpriza de a vedea un asemenea subiect într-o comedie, cu un public dezlănțuit în hohote de râs. Am simțit o strângere de inimă vizavi de curajul lui Alexandru Boureanu de a propune și a regiza un asemenea spectacol. Iar uimirea asta am regăsit-o exprimată între primele ecouri (îmi place să aflu cum este percepută o lucrare artistică, în special dinspre consumatorii fideli și dinspre marele public) de către Iulian Fira.
O ingenuitate sesizând schimbarea canonului social și reacția spectatorilor când au prilejul de a se exprima liber, natural, prin asta neexcluzând constrângerea controlată a naturalului, educația. Cum mai poate fi posibilă comedia, în toate ale ei, în condițiile unor norme scrupuloase, bine intenționate, de altfel, cenzurând vechi manifestări ale oamenilor?
M-a dus gândul la Marele Mut, la gagurile pionierilor celebri ai filmului. Putem râde la vederea unui personaj care alunecă pe o coaja de banană? Normele de procedură au, desigur, o dezvoltare subsecventă pentru fiece caz în parte. În întunericul sălii auzeam râsetele oamenilor, buni, fără tăgadă, la izbucnirile celui cu sindrom Tourette, la crucile multiplicate la secundă ori la pașii contorsionați de zig-zagul parchetului, etc, și mi-e imposibil să cred că erau altfel decât un râs vizavi de ciudățenia unor comportamente și nu disprețuind pe cei supuși acestora. Cel puțin prin prisma faptului că erau eroii unei piese, eroi și eroine pe care, dacă nu îi/le privești cu iubire, apoi cu simpatie fără doar și poate.
Ca să nu mai vorbim de firul poveștii, unul care are și o morală valabilă pentru toți, cu sau fără simptome TOC ori, cu acuratețe vorbind, indiferent unde ne plasăm pe scara Y-BOCS (Yale-Brown Obsessive Compulsive Scale).
Eliberat de aceste temeri, mă întorc la spectacol. Mai ales la prolog. Unul limpede, în fapt, propus de Alexandru Boureanu, cu asistenta doctorului Stern întâmpinând, de pe scenă, publicul intrând în sală. Și nu oricum, notând discret, atent, pe un carnețel, ceea ce observă la unul sau la altul dintre noi, în urma unei priviri scrutătoare.
Ramona Drăgulescu este cea care oferă cheia spectacolului, incluzându-ne în poveste. Mai mult, este imaginea de afiș, în postura primirii care scanează potențialul pacient. De altfel și costumația ei, acest segment de creație aparține Liei Dogaru, rămâne pe retină, prin culoare și prin boneta tipică de asistentă, totul într-un aer retro, mai degrabă aș zice clasic, pentru perenitatea distribuției atributelor umane.
Piesa este în standardul dramaturgiei franceze de succes, pentru un teatru de replică, bine ritmată, inteligentă, spumoasă. Laurent Baffie, un profesionist al umorului, pe scenă, la radio, la TV sau pe marele ecran, și-a asumat și regizarea propriilor piese, între care TOC TOC, care a văzut lumina rampei în 2005, a cunoscut un lung șir de reprezentații și de transpuneri, inclusiv o ecranizare datorată regizorului Vincente Villanueva. Jucând-o pe Lili, tânăra care suferă de echolalie, Marilou Berry a primit premiul Molière pentru revelație teatrală. De altfel este un rol inedit, provocator prin repetarea obsesivă a propozițiilor, fie că sunt extrem de scurte, fie că sunt elaborate.
Acum, în montarea lui Alexandru Boureanu, e rândul Costinelei Ungureanu să se remarce pentru modul în care le rostește. Un asemenea spectacol, exclusiv de replică, scoate în relief charisma actorilor. Ori Costinela Ungureanu a reușit să-și apropie publicul, exclusiv prin rostire și promptitudinea reacțiilor în relația cu partenerii de scenă. Într-o rochiță ce iese din schema culorilor cu care se identifică personajele (nici Vincent, personajul jucat de Alex Calangiu, nu etalează maroul clamat), cu un aer juvenil și inocent, polarizează atenția și simpatia publicului.
Raluca Păun deține controlul imaginii pe care o propune, practic face o demonstrație de efect maxim cu efort minim, dozând minuțios accentele încât personajul Maria pare scris exact pentru ea. Este o naturalizare ideală. Fiece replică rostită de Raluca Păun este pândită nu doar pentru că are umor, ci și pentru naturalețea cu care ne face să simțim complet familiar comportamentul personajului.
Claudiu Mihail ne propune tipul de personaj naiv și, tocmai din pricina asta, constructiv. Ochelarii mari, cărarea pe mijloc, pantalonii ce par a fi rămas mici, toate astea accentuează profilul lui Bob (alias pe care și l-a ales, sub presiunea simptomelor sale, din rațiuni de simetrie). Așa cum și-a ales verdele drept culoare preferată pentru că este la mijloc de spectru.
Romanița Ionescu o interpretează pe Blanche, este eminamente costumată în alb, și este receptată într-un fel aparte în timp de pandemie. Obsesia mâinilor curate, spălate după cea mai mică atingere, generează un râs mai ponderat, ori asumat de viruso-sceptici. Un personaj ce apare crispat, cel puțin în prima jumătate.
Alex Calangiu intră detașat în rolul lui Vincent, mai de impact fiind imaginea de taximetrist decât postura celui cu sindromul abilității de a face calcule imposibile. Nici el nu primește însemnele culorii preferate dar pare a fi cel mai echilibrat în relația cu tulburarea sa, cu a celorlalți. Este, într-un fel, ceea ce în redacțiile ziarelor de altădată se numea "cap limpede".
Marian Politic are șansa replicilor cu obscenități, o garanție a prizei la public. Ceea ce se dovedește repede, mai ales din contrastul dintre cuvinte și chipul delicat. Ceea ce intrigă este amplificarea unor gesturi ce ar reprezenta ticuri musculare ale personajului său, Frédéric, afectat de sindromul Tourette. Cred că asta bruiază și scade puțin calitatea interpretării. Geanta de umăr pare a nu sta locului și parazitează, îmi pare, atenția necesară personajului. Identificarea sa ca doctor Stern este de efect.
"Frédéric: Să ți-o trag, curvo?
Asistenta: Domnu' doctor, m-ați chemat?"
Chiar dacă pretextul poveștii este fragil, publicul acceptând convenția unei programări imposibile datorită actorilor care aduc noi și noi replici savuroase. Autorul riscă mult cu repetatele întârzieri ale avionului iar Alexandru Boureanu încearcă să îmbrace momentele de amânare a sosirii doctorului prin aerul misterios al asistentei. Ramona Drăgulescu este "Big Nurse" (vezi Zbor deasupra unui cuib de cuci) cu multe nuanțe. Cântecul ei, Cry Me A River, interludiul ca un inedit contrapunct, menține comicul în limitele unui omenesc ce rezonează în fiecare. Astfel că după reacțiile primare, fruste, necenzurate, ale personajelor dar, desigur, dublate de ale publicului, începe sofisticata încercare de ameliorare a lucrurilor. Ca-n viață, începutul este al celui care are un gând. Discret, cu simplitate.
"Frédéric: Bob, am și eu o curiozitate, înainte ca gașca noastră să se spargă, tu ai mai participat la terapie de grup, cum se procedează?
Bob: Simplu: la început toată lumea se prezintă, își expune problema și apoi grupul se focalizează pe rând pe problemele fiecăruia!"
Cât de incredibil ar părea, oricât de naiv - orice știință are un stadiu incipient de folclor -, demersul capătă o imagine, un sens. Chiar și adaptat profilului destinatarului. Urmând calea raționamentului indus, Blanche rostește fraza cheie:
"Sunt cu totul de acord, dacă noi nu ne acceptăm între noi, nu e cazul să cerem toleranță celorlalți!"
Unde "noi" și "ceilalți" sunt grupuri fluide, supuse oricând unui transfer identitar după un criteriu sau altul.
Umorul prezent în orice clipă împiedică alunecarea spre un final înduioșător, angelic, nerealist. Personajele își propun să-și combată în fața tuturor tulburarea. Energia lor se răsfrânge, într-o anumită măsură, asupra spectatorilor. Și chiar dacă râdem de cedările lor în avalanșă, totuși, spiritul competițional se simte și se trezește în toți, adversarul fiind nevăzut. Când vine rândul lui Bob să-și învingă blocajul de a călca pe o linie, caroiajul podelei, conceput de Vanessa Beca, pare a căpăta suflu, pare a se alătura efortului cvasi-comun.
De altfel podeaua este un element cu identitate în spectacol. Decorul se concentrează pe spațiul partajat de pacienți, cu amintita geometrie în alb și negru, captând atenția, cu paleta de culori a curcubeului (invocat și în text), restul reducându-se la contur, la un cadru. Ca o sugestie a unei forme ce ne poate cuprinde pe fiecare. Dar o formă deschisă, din care putem ieși. Iar personajele asta descoperă, că ieșirea e posibilă.
"Și dacă asta e soluția?! Să nu te mai gândești, să uiți de tine!" Și nu doar atât, completând cu focalizarea pe nevoile celuilalt. Dăruirea de sine, asta e miza acestui spectacol. Fie și pentru o secundă. Pare puțin?
"Lili: O secundă nu e mare lucru. O secundă nu e mare lucru.
Bob: De câte ori ți s-a întâmplat asta în ultimii ani?
Lili: Cu aproximație? Niciodată. Cu aproximație? Niciodată."
Este secunda aducătoare de speranță.