Acesta fiind feed back - ul, trebuie să spun că, pe mine unul, montarea de la TNB m-a trimis într-o tristă perplexitate, alunecătoare spre nedumerire, şi chiar ceva mâhnire. De ce?
Poate pentru că fac parte (ca şi excelentul regizor Alexandru Dabija, de altfel) din generaţia IATC-istă amprentată de faimosul spectacol al lui Lucian Pintilie, de la Bulandra, acolo unde se termina, firesc, ziua noastră studenţească. Ca mulţi alţii, m-am temut că, după o asemenea capodoperă, mustind de o autenticitate proprie fuziunii nucleare a două genii (Caragiale x Pintilie), vorba crupierului de la cazinou: Les jeux sont faites. Rien ne va plus! Aprehensiunile noastre au fost spulberate, însă, de acelaşi Pintilie, atunci când a realizat, câţiva ani după punerea la naftalină a spectacolului (autor: nemuritorul tovarăş Măciucă, zis şi Provizorul), De ce trag clopotele, Mitică? - şi el interzis, dar lăsat moştenire anilor de după '89 - de data asta, una fericită, poate singura ilustrare valabilă a sintagmei "rezistenţa prin cultură". Dar, nu! La începutul anilor '80, Sanda Manu punea în scenă, la acelaşi Naţional, o interesantă viziune asupra textului - în care moftangeala perfect coerentă a lui dom' Nae Girimea & comp devine (după facultăţi, nu, monşer Preda?) şi se ajunge în ipocrizie groasă, dar plină de prinţipuri de familist (vorba vine; de fapt, de amantlâcuri peste amantlâcuri), de grosolănie pamponesc-gregară şi grotesc-sulfuros, vândut la preţ de ingenuitate crăcăneliană; unde "picioarele spate gios" nu mai sunt telegramate, ci se îngemănează cu pumni, sudălmi şi chiar cu o crimă colectivă; căci finalul îi coalizează pe împricinaţi împotriva celui care chiar învârte, prin naivitatea lui tembelă, mecanismul (e vorba despre Catindatul jucat nu de acelaşi Bleonţ - ci de unul natural, inovator şi fermecător, de la începutul carierei sale). Ei bine, la cheful de împăcăciune, acesta nu cântă Steluţa, ci mahalagesul "Ce frumoasă este viaţa / când te-apucă dimineaţa / dimineaţa la şosea / cu..." glăsuind de funie în casa spânzuraţilor. Doar că ăştia nu îndură afrontul şi îşi bagă cuţitele şi furculiţele în el, să nu mai apuce, bietul, să precizeze cu cine te prinde dimineaţa aia chiaună... Deci, încă mai era loc de-ntors pe lângă colosalul spectacol pintiliean.
Mai mult, în 1988, Ştefan Iordănescu trezea la viaţă prăfuitul teatru arădean şi, cu o trupă entuziasmată de ceea ce i se propunea regizoral, oferea o montare cu adevărat originală, care se desfăşura între coperţile Scrisorii pierdute (!!), cu un carnaval unde Catindatul (tot el, săracul, abia aici putem vorbi de filmul mut şi de Charlot) şi o prostituată din bal erau singurii care, la finalul finalului, parvin social şi ajung sus, la chermeza populară ce încheie Scrisoarea... şi unde, ce să vezi, prostituata de jos a ajuns Joiţica de sus! În aplauzele şi adoraţia foştilor ei carnavalgii.
Despre chestia cu transformarea comediei într-o veritabilă dramă, trăită cu sinceritate zbuciumată de eroi - nici aici nu e vorba despre cine ştie ce noutate. Tot în anii '80, la Odeonul de azi (pe numele de domnişoară: Teatrul Giuleşti, de pe Calea Victoriei), Alexa Visarion dădea O noapte furtunoasă în care onoarea de familist şi zghihuielile provocate erau absolut sincere, dramatice şi isterice, singurul detaşat cinic fiind catindatul la politichie înaltă, Rică Venturiano. Era acolo o suferinţă demnă de melodramele Parisului şi de melodramele siropoase bollywoodiene, ridicolul acoperind cu nesaţ şi fără scăpare o scenă colorată toată în roz şi asediată (că, mdeh, tocmai se lăsase cu ceva zugrăveală la chiristigeria lui Jupân Dumitrache familistul) de ziare - musai Vocea patriotului prins la dame şi gata să fie snopit cum se cuvine.
Şi atunci...? Să fie generaţia facebook descoperitoarea adevărului în artă?! Da, ştiu... noi ăştia, "generaţia boşo" (cum ne-a gratulat un june miştocar) avem (dez)avantajul cultural de a fi trăit şi a ţine minte reperele cu adevărat colosale. Şi nu e musai să strâmbi din nas, cum că "nu e ca pe vremea mea", atunci când comparaţiile bazate pe memorie şi pe cultură vin şi configurează, orice ai face, o ierarhie valorică.
De ce nu m-a încântat deloc montarea lui Dabija? Pentru că, în pofida teoretizărilor şi a unor ditirambi ce ţin de preţioasa şi ridicola recuzită criticologică de ocazie, aici descoperi doar un vădit efort de delimitare, chiar de inovare cu orice preţ - din păcate neizbutit, după părerea mea. Personajele care se bulucesc şi se zbenguie în neştire pe scenă, fac mult zgomot, străduindu-se să creeze cu tot dinadinsul o isterie care nu vine din lăuntrul lor, ci doar din indicaţiile regizorale. Da, ideea scenei turnante, care se învârteşte (e pur si muove) asemeni lanţurilor de la bâlci e valabilă, nicidecum suficientă. Zbieretele şi caragioslâcurile majorităţii actorilor nu ies din interiorul lor, nu sunt autentice. Mai trist, ele nu potenţează, ci diluează, chiar substituie geniala substanţă dramaturgică. Pe scena unui Naţional condus de Caragiale (odată) şi de eternul tânăr revoluţionar Caramitru, ele devin doar nişte semne teatrale căutate, îndesate parcă pe calapodul unei post-modernităţi distructiv-incoerente, dar vădit neasortate şi neasimilate cu materialul de bază. Poate exagerez eu, dar mi s-a părut că eforturile lor de a se acredita în acest angrenaj voit de balamuc dar, mai curând, scăpat de sub control, sunt forţate, nu provin din convingerea interpretului, ci din cerinţele cărora trebuie să li se supună, în numele concepţiei regizorale. Să fie oare neîncrederea domnului Dabija în capacitatea acestora de a se apropia de precedentele glorioase interpretări? Sigur că un Caragiu sau Moraru, un Cotescu, Bănică sau Rebengiuc nu ai cum mai scoate. Deşi... în montarea Scrisorii pierdute de la Comedie (şi aceea, destul de ciudată - cu acelaşi eforturi de a se delimita / inova / şoca - a apărut totuşi o formidabilă Dorina Chiriac cu al său Cetăţean turmentat - cel mai bun, cred eu, făcut în ultima jumătate de secol. Aici, însă, lucrurile nu stau la fel: mai coerentă, poate, fără teribilismele localizării ciudate şi a unui mediu caricaturizat gros, ca în Revista Urzica, viziunea regizorală se lasă prinsă în capcana unor reţete de Las Fierbinţi combinat cu teatrul de grands guignols. Micile cârlige (ou sont les lézards d'antan?) la actualitate funcţionează la fel de gros, trimiţând cu gândul la vulgara Vacanţa Mare: corupţia poliţiştilor şi orientarea lor gay sunt îngroşate, nu care cumva să nu-şi dea cineva seama de ele. Ca şi trimiterile repetate la sodomizarea lui Crăcănel, pe care Claudiu Bleonţ îl atacă în vreo trei maniere diferite, neuitând să-şi facă lecţia de dezgolire a trupului (de data asta doar parţială), cu tatuajul imprimat pe fesă. Mă rog... în teatrul studenţesc, există o categorie de trucuri gratuite şi uşurele, numită "cioace", de tentaţia cărora nu scapă chiar şi regizorii cu firmă - îmi aduc aminte de o altă Scrisoare... a lui Tocilescu, doldora de de-alte astea.
Da, spectacolul are ritm, pe alocuri excesiv, sufocând multe poante, pe lângă care trece precum acceleratul prin gara Mizil. De dragul unor (d)efecte ce satisfac gustul unui anumit public, regizorul a sacrificat autenticitatea, savoarea nemuritoare a personajelor şi combustia inegalabilă a multora dintre replicile lor, acum pierdute de-a valma în caruselul ce devine, în cele din urmă, cam singurul personaj. Păcat.
Să fi ajuns Caragiale un autor depăşit, sau chiar epuizat în acest moment? Să nu se mai potrivească scrierile lui cu lumea bezmetică şi contorsionată în care am ajuns să trăim? Îmi vine greu să cred - dacă ar fi să mă iau după replicile sale formidabile, mai vii ca niciodată, care se pliază perfect pe cotidianul anului de graţie 2021 fix. Ca să nu mai reamintesc de vitrionul deja exportat.
Simpatia sau chiar duioşia faţă de personajele sale? Nu cred în ideea că însuşi Nenea Iancu le-ar fi simpatizat sau măcar tolerat - altfel, n-ar fi plecat la Berlin. El vedea enorm şi simţea monstruos, o spunea cu tărie. Derizoriul acestei lumi rămâne acelaşi, nu trebuie să vină cineva să-l aştearnă, savant teoretizat, peste afiş. Absurdul? Îl găseşti în unele replici - de la "curat-murdar" la felul în care este prizat Vocea Patriotului Naţional de către cititorii lui fideli, sau în viziunea politică a Conului Leonida, în fenomenala poveste Dă dămult... dar în D-ale carnavalului, totul este solid, coerent, brutal, inept şi... cu toate astea, savuros. Or, tocmai această savoare, autenticul imbecilităţii, al şmecheriei şi al brutalităţii cu pretenţii de justiţie morală au fost lăsate pe dinafară, din păcate, de Alexandru Dabija.
În fine, un alt entuziast (şi cult, pe deasupra) de pe Sf. Internet, făcând referire la filmul lui Pintilie, avansa propunerea năstruşnică de a programa filmul în clădirea TNB, în zilele în care se joacă acest spectacol. Nu zic că, abia aici, am ajunge în domeniul absurdului, doar întreb şi eu: când anume? Înaintea reprezentaţiei, după...? Sau în loc de...?