Cînd eram mică, scriam pe pereţi. Pe toţi pereţii casei, pînă la nivelul la care ajungeam, curgeau litere. Eram înconjurată de un text-cascadă, ininteligibil, care pentru mine avea sens. Era cea mai frumoasă poveste cu putinţă.
În spectacolul Andreei Vulpe, personajele sînt o ţesătură hipnotică din visele unei copilării atemporale. Aici e cheia montării. Regizoarea plonjează într-o vîrstă care sfidează timpul liniar şi ireversibil, într-o buclă protectoare, închisă asemenea unui sîmbure suspendat pe o creangă imaginară. Acest timp - clepsidră, în care nisipul curge mereu à l'envers, e cercul care împrejmuieşte amintirile personajelor. Fiecare îşi împachetează prezentul în învelişul, deopotrivă securizant şi casabil, al copilăriei. Livada e pretutindeni, tocmai pentru că ea e în interiorul fiecăruia, e miezul cel mai fragil şi mai dulce, marea dinlăuntru. Livada e scheletul memoriei colective şi individuale. Timp afectiv şi spaţiu indeterminat. Pierderea ei înseamnă deposedare de sine, voalare a unor diapozitive din copilărie, la care te uiţi din cînd în cînd ca să nu uiţi şi ca să poţi trăi mai departe. A uita, polisemantic, e verbul locuitorilor livezii. Iar mai departe înseamnă, de fapt, înapoi.
Livada de vişini e spectacolul regresiei, al comprimării şi micşorării. Al nostalgiei înfiletate. Liubov Andreevna (Tompa Klára strînge toată disperarea protagonistei într-un ghimpe de neputinţă şi îngroapă excelent patetismul într-un scîncet cu ochii în lacrimi) se întoarce de la Paris să recupereze vîrsta livezii. Lopahin (Zayzon Zsolt înlocuieşte stînjeneala iniţială cu izbucnirea violentă dată de şocul posesiei unui teritoriu nesperat şi, în final, cu o beţie nebună într-o cadă-cărucior) vrea să o transforme abrupt în prezentul şinelor de tren şi al vilelor.
Drama lui e că atunci cînd, în sfîrşit, are livada pe care şi-a dorit-o dintotdeauna, nu o poate locui. Devine marginalul propriului vis.
Charlotta deschide pereţii livezii ca pe o poartă din poveşti
Scenografa Iuliana Vîlsan creează cel mai organic şi perfect încapsulat spaţiu teatral din România în momentul de faţă. Concepe o lume în lume, care se închide şi deschide continuu ca o scoică intrauterină.
Un fel de casă a păpuşii cu pernuţe brodate, crocodili de jucărie şi pereţi pictaţi în fîşii cromatice tari (albastru cu stele, lună şi om de zăpadă la bază, roşu cu crengi serpentinate, verde cu floricele). Din camera mare se pătrunde într-o cameră mai mică şi, tot aşa, pînă cînd vedem în fundal doar o deschizătură. Exact ca spaţiul din Alice în Ţara Minunilor, lumea creată aici e un vagon fantastic, cu cele mai uluitoare compartimente.
E o lume a fiinţelor mici care aleargă să prindă trenul de întoarcere spre aorta copilăriei. Spre pampoanele şi uniformele şcolare (costumele sînt şi ele nişte hăinuţe dintr-o garderobă care nu mai creşte) începutului.
Oxigenul magic al acestei lumi e Charlotta, cea care face să se deschidă succesiv pereţii livezii ca o poartă din poveşti. Ea e spiritul absorbant al spaţiului, un fel de Ariel al trunchiurilor care se sfîşie, îmbrăcată într-un costum care e însăşi livada.
Fülöp Erzsébet e o prezenţă de o forţă copleşitoare, psihedelică, asemenea femeii cu butucul din Twin Peaks.
Livada de vişini e un spectacol care te bîntuie. Ca o imagine din copilărie, transplantată pe cordul maturităţii. Cu copaci minusculi, vopsiţi în culorile inocenţei.