Binecunoscuta piesă a lui Cehov, Livada de vişini, a devenit simbolul regretului după o lume pierdută şi a căpătat, în consecinţă, diferite interpretări pornind de la această identificare. În spectacolul său de la Teatrul Naţional din Tg. Mureş, Compania "Tompa Miklos", regizoarea Andreea Vulpe transferă aceste înţelesuri asupra lumii pierdute a fiecăruia dintre noi, copilăria. Întreg spectacolul este subsumat acestei idei, uneori într-o manieră obsesivă. Interpreţii sunt cu toţii tineri, abia ajunşi la vârsta la care oamenii încep să regrete pierderea copilăriei, pe măsură ce devin conştienţi că e o vreme a inocenţei, a purităţii care nu se mai întoarce.
Partea cu adevărat spectaculoasă a producţiei este spaţiul scenic imaginat de Iuliana Vâlsan - o cutie cu pereţii coloraţi, ca o cameră de copii, cu intrări şi ieşiri scunde, un loc în care personajele au atitudini copilăreşti, stau pe jos, pe perne colorate, printre păpuşi de cârpă şi comunică unele cu altele senzorial, mângâindu-se şi sărutându-se cu elan copilăresc. Nu mai puţin, sunt adesea cuprinse de un soi de somnolenţă, ca şi cum ar intra periodic în hibernare, afişând un refuz al participării la viaţa din jur, care le împinge spre o maturizare inevitabilă.
Actorii trupei maghiare a Naţionalului târg-mureşan sunt capabili de o concentrare şi o expresivitate demne de ţinut minte, iar doi dintre ei - Veress Albert şi Fülöp Erzsébet - fac din rolurile secundare Firs şi Charlotta Ivanovna apariţii de prim-plan. E drept că şi viziunea regizoarei face din cei doi adevăraţii "păpuşari", adulţii care conduc această lume a copiilor, în care Lopahin (Zayzon Zsolt) încearcă să se integreze fără nici un succes.
Cutia colorată deschisă în faţa ochilor noştri are pe fundal un perete fals, în spatele căruia se deschide "dulapul de 100 de ani", unde Firs atârnă ca o haină veche, iar mai apoi, spre final, o altă cutie şi apoi o alta, într-o succesiune surprinzătoare pentru spectator, care e dus cu gândul la coborârea în propria copilărie. Nu mai puţin, landourile în care sunt purtaţi protagoniştii, ca într-o plimbare iniţiatică, precum şi gheridonul pe care sunt grupaţi, tot ca într-un joc, pomişorii simbolizând livada de vişini fac parte din arsenalul complicat al unei demonstraţii posibile, dar uşor forţate. La fel, costumele, create tot de Iuliana Vâlsan, sunt variaţii pe aceeaşi temă, a uniformei şcolăreşti, ceea ce tinde să fixeze într-o epocă anume reflecţiile despre copilărie ca vârstă de aur, atemporală.
Suprinzător prin spaţiul de joc propus, prin libertatea de interpretare pe care regia şi-o asumă curajos şi prin energia bună a actorilor, Livada de vişini se înscrie printre spectacolele demne de reţinut din această stagiune.
Antirecomandare
Aceeaşi scenă, a Naţionalului din Tg. Mureş, oferă şi o surpriză mult mai puţin plăcută, prin spectacolul Elisabeta, din întâmplare o femeie de Dario Fo, în regia lui Cristian Ioan. Interpretând îngust conceptul bufonadei inspirate din commèdia del arte, practicate şi teoretizate de Fo în lecţiile sale de actorie şi piesele scrise (pentru care a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1997) regia lui Cristian Ioan reuşeşte să compromită iremediabil interpreţii, actori cunoscuţi ai acestei scene - Marinela Popescu, Ion Fiscuteanu, Cornel Popescu şi Mihai Gingulescu. Dacă textele lui Dario Fo au fost admirate fiindcă "amuză, angajează şi oferă perspectivă în egală măsură", aşa cum se arată în motivaţia premierii sale cu Nobel-ul pentru literatură, spectacolul de la Naţionalul târgmureşan se opreşte numai la primul verb, îngroşând peste măsură hazul replicilor, până când acestea duc spectatorul cu gândul la Vacanţa mare. Costumele Doinei Antemir subliniază în chip nefericit circul gros construit pe scenă.