august 2021
Generaţii - Moştenirea tăcută
Înainte de podcasturi şi chiar înainte de cărţi, bunicii şi străbunicii erau cei care le spuneau poveşti copiilor. Cocoţaţi în capul patului, înainte de culcare, cei mici aşteptau cu sufletul la gură următoarea poveste. Cu timpul, obiceiurile s-au schimbat. Copiii nu mai au timp să-şi asculte părinţii, iar despre bunici sau străbunici ştiu din ce în ce mai puţine. Paradoxal, trăim timpuri care ne pun mai uşor în legătură, dar care ne şi separă. Legăturile de familie nu mai contează şi devin treptat cvasi-inexistente. Şi totuşi, cum putem păstra aceste legături la fel de solide ca altădată? Joacă poveştile un rol important aici? Cine au fost cei dinaintea noastră? Când, cum şi de ce i-am uitat? De ce nu i-am întrebat niciodată despre poveştile lor? Cam cu astfel de întrebări rămâi ca spectator după spectacolul Generaţii - Moştenirea tăcută.

După scenariul Cristinei Tudor, regizoarea Corina Andrian şi cei şase actori au reuşit să (re)creeze un univers de familie. Când o fetiţă îşi întreabă mama de părinţii şi bunicii săi, poveştile acestora din urmă prind viaţă. Pe rând, pe scenă se desfăşoară poveştile fiecărei generaţii, cu obiceiurile, bucuriile şi durerile lor. Generaţia care a prins războiul, generaţia care a trăit în comunism şi, în final, ultima generaţie, copilul de azi, care ascultă fascinat şi-şi imaginează vremurile apuse.

Unul dintre momentele cele mai înduioşătoare ale acestui spectacol este acela în care, dorind să amintească de lumea satului pe care cei mai mulţi au uitat-o deja, glasuri se frâng într-o doină de dor şi jale. În acelaşi timp, pare a fi şi modalitatea de a apropia generaţii, prin emoţie, prin muzică, prin ceva atât de profund că reuşeşte să deschidă ochi, minţi şi inimi spre trecut.

Decorul este minimalist - un cufăr / ladă de zestre, o lampă şi o pătură- , în completarea căruia au venit costumele actorilor, costumele tradiţionale româneşti, parcă încercând să readucă spectatorii cu gândul la lumea satului demult apusă. Atuurile spectacolului au fost, fără doar şi poate, actorii. De fapt, dansactorii. Mişcările lor, poetice şi matematice în acelaşi timp, au completat perfect personajele lor (nu puţine, de altfel) şi, din când în când, i-au transformat în "personaje" mai puţin convenţionale, precum piese de mobilier şi / sau animale. Aptitudini actoriceşti puternice rezidă în multitudinea de personaje interpretate de fiecare actor.

Victoria Radu, pe lângă faptul că reuşeşte să dea viaţă pentru două personaje, impresionează prin vocea splendidă şi talentul în ale muzicii (pe care, mărturiseşte ea după spectacol, crede că l-a moştenit de la bunica sa care-şi dorea să devină cântăreaţă de operă). Lia Marin, între piruetele ei graţioase şi debordând de energie, le aduce pe scenă pe Smaranda, pe Buna şi pe Mama. Despre Cristina Tudor putem spune că, deşi le joacă doar pe Ana şi Ileana, a avut cel mai mare aport în crearea acestui proiect, nefiind doar actriţă, ci şi culegătoare de poveşti (toate personajele şi poveştile lor sunt adunate din propria sa familie), dramaturg şi, după cum spune chiar ea, iniţiator de proiect. Pe Andrei Atabay şi George Olar i-am recunoscut din Pădurea spânzuraţilor, spectacolul lui Radu Afrim. În Generaţii - Moştenirea tăcută, ce m-a surprins a fost faptul că în interpretările celor doi au reuşit să coexiste personaje cel puţin diferite, dacă nu chiar opuse. Andrei Atabay a fost, pe rând, Bunu şi Vechilul, în timp ce George Olar a fost pe de-o parte, Bunicul Neculai şi, pe de altă parte, Omul de partid.

Însă cred că cea mai mare surpriză a fost actorul care, la doar 22 de ani, reuşeşte să rostească, să-şi controleze cu brio mimica, gesturile (şi emoţiile) să se mişte şi să interpreteze personajele Dima şi Vasile de parcă ar avea mult mai mulţi ani de experienţă în spate - Andrei Cristea.

Când punţile de legătură între generaţii se rup, când timpul erodează relaţii de familie, când ne uităm trecutul, când uităm de legăturile de familie care, în fond, ne fac să fim noi, atunci există spectacole precum Generaţii - Moştenirea tăcută care vin şi ne reamintesc să ne reîntoarcem spre poveştile celor dinaintea noastră, să le ascultăm, să le înţelegem şi să ni le însuşim pentru că ele sunt cu adevărat moştenirea noastră ca oameni. Şi spectacolul, în integralitatea sa, asta a reuşit să facă. Şi îi vor urma atelierele de scriere creativă pentru adolescenţi, când vor pasa mai departe ştafeta aducerii aminte. Poate răgazul de a reflecta asupra lucrurilor importante din viaţa noastră va aduce nişte schimbări în viaţa celor mai mulţi dintre noi. Poate vom deveni mai empatici, mai ales faţă de bunicii şi de părinţii noştri, poate vom fi mai atenţi la ce contează cu adevărat în viaţa noastră. Poate vom reuşi să schimbăm lucrurile în bine, poate vom reveni la poveşti.

După spectacolul Generaţii - Moştenirea tăcută, tu, spectatorul, simţi neîndoielnic presiunea unei nedreptăţi existenţiale - aceea că moştenirea predecesorilor tăi e mereu tăcută, căci n-ai avut niciodată răbdarea să-i asculţi. Dar asta se poate schimba.
De: Cristina Tudor Regia: Corina Andrian Cu: Andrei Atabay, Andrei Cristea, Lia Marin, George Olar, Victoria Radu , Cristina Tudor

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus