După scenariul Cristinei Tudor, regizoarea Corina Andrian și cei șase actori au reușit să (re)creeze un univers de familie. Când o fetiță își întreabă mama de părinții și bunicii săi, poveștile acestora din urmă prind viață. Pe rând, pe scenă se desfășoară poveștile fiecărei generații, cu obiceiurile, bucuriile și durerile lor. Generația care a prins războiul, generația care a trăit în comunism și, în final, ultima generație, copilul de azi, care ascultă fascinat și-și imaginează vremurile apuse.
Unul dintre momentele cele mai înduioșătoare ale acestui spectacol este acela în care, dorind să amintească de lumea satului pe care cei mai mulți au uitat-o deja, glasuri se frâng într-o doină de dor și jale. În același timp, pare a fi și modalitatea de a apropia generații, prin emoție, prin muzică, prin ceva atât de profund că reușește să deschidă ochi, minți și inimi spre trecut.
Decorul este minimalist - un cufăr / ladă de zestre, o lampă și o pătură- , în completarea căruia au venit costumele actorilor, costumele tradiționale românești, parcă încercând să readucă spectatorii cu gândul la lumea satului demult apusă. Atuurile spectacolului au fost, fără doar și poate, actorii. De fapt, dansactorii. Mișcările lor, poetice și matematice în același timp, au completat perfect personajele lor (nu puține, de altfel) și, din când în când, i-au transformat în "personaje" mai puțin convenționale, precum piese de mobilier și / sau animale. Aptitudini actoricești puternice rezidă în multitudinea de personaje interpretate de fiecare actor.
Victoria Radu, pe lângă faptul că reușește să dea viață pentru două personaje, impresionează prin vocea splendidă și talentul în ale muzicii (pe care, mărturisește ea după spectacol, crede că l-a moștenit de la bunica sa care-și dorea să devină cântăreață de operă). Lia Marin, între piruetele ei grațioase și debordând de energie, le aduce pe scenă pe Smaranda, pe Buna și pe Mama. Despre Cristina Tudor putem spune că, deși le joacă doar pe Ana și Ileana, a avut cel mai mare aport în crearea acestui proiect, nefiind doar actriță, ci și culegătoare de povești (toate personajele și poveștile lor sunt adunate din propria sa familie), dramaturg și, după cum spune chiar ea, inițiator de proiect. Pe Andrei Atabay și George Olar i-am recunoscut din Pădurea spânzuraților, spectacolul lui Radu Afrim. În Generații - Moștenirea tăcută, ce m-a surprins a fost faptul că în interpretările celor doi au reușit să coexiste personaje cel puțin diferite, dacă nu chiar opuse. Andrei Atabay a fost, pe rând, Bunu și Vechilul, în timp ce George Olar a fost pe de-o parte, Bunicul Neculai și, pe de altă parte, Omul de partid.
Însă cred că cea mai mare surpriză a fost actorul care, la doar 22 de ani, reușește să rostească, să-și controleze cu brio mimica, gesturile (și emoțiile) să se miște și să interpreteze personajele Dima și Vasile de parcă ar avea mult mai mulți ani de experiență în spate - Andrei Cristea.
Când punțile de legătură între generații se rup, când timpul erodează relații de familie, când ne uităm trecutul, când uităm de legăturile de familie care, în fond, ne fac să fim noi, atunci există spectacole precum Generații - Moștenirea tăcută care vin și ne reamintesc să ne reîntoarcem spre poveștile celor dinaintea noastră, să le ascultăm, să le înțelegem și să ni le însușim pentru că ele sunt cu adevărat moștenirea noastră ca oameni. Și spectacolul, în integralitatea sa, asta a reușit să facă. Și îi vor urma atelierele de scriere creativă pentru adolescenți, când vor pasa mai departe ștafeta aducerii aminte. Poate răgazul de a reflecta asupra lucrurilor importante din viața noastră va aduce niște schimbări în viața celor mai mulți dintre noi. Poate vom deveni mai empatici, mai ales față de bunicii și de părinții noștri, poate vom fi mai atenți la ce contează cu adevărat în viața noastră. Poate vom reuși să schimbăm lucrurile în bine, poate vom reveni la povești.
După spectacolul Generații - Moștenirea tăcută, tu, spectatorul, simți neîndoielnic presiunea unei nedreptăți existențiale - aceea că moștenirea predecesorilor tăi e mereu tăcută, căci n-ai avut niciodată răbdarea să-i asculți. Dar asta se poate schimba.