Pirandello este alăturat de Edgar Papu lui Strindberg, lui Shaw și lui Andreev, spunând despre ei că "au smuls de pe scenă măștile, care, bineînțeles, nu mai existau în originara lor expresie materială, ci se manifestau numai ca măști morale, sub chipul convențional al caracterelor dramatice." Și dezvoltă ideea, vorbind despre tranziția de la primatul caracterului către chestionarea condiției umane, acordând atenție evenimentului ca declanșator, asupra fabulației. Cred că ne este de-a dreptul imposibil să percepem impactul premierei cu Șase personaje în căutarea unui autor, acum exact o sută de ani, atâta vreme cât schimbările succesive în reprezentările teatrale au lărgit enorm orizontul dramatic. Suntem, după înscrisul unei lucrări a artistului Valentin Boiangiu, în post-fabulaționism, deja, și, cumva, ca pe o spirală, e căutat din nou caracterul. Masca revine, cochetează cu avatarul. Implacabila lege a artei, de a cere o continuă înaintare, tot mai insațiabilă, în ciuda riscului ca publicul să piardă cadența, face ca punerea în scenă a acestei piese, azi, să impună un plus de imaginație. Abordarea lui Tudor Lucanu îmi pare a fi atentă la publicul larg, tocmai în ideea de a-l aduce mai aproape de arta tot mai nerăbdătoare, oferindu-i posibilitatea unei recuperări a unui decalaj, pentru ca mai apoi să propună un exercițiu ca un pas înainte. O bună ilustrare a ceea ce Radu Afrim afirma într-un vechi interviu: "Tu spui că e surrealism. Eu spun că e un supliment de realitate."
Piesa vine în suita Așa este (dacă vi se pare) (1917) și Jocul rolurilor (1918), suită ce poate reprezenta ars poetica pentru teatrul imaginat de Pirandello. A doua este numită ca atare în debutul spectacolului nostru, drept ceea ce urma să se joace de n-ar fi dat buzna personajele. Prima poate fi bănuită în schimbul de replici:
"TATĂL: [...] într-adevăr, așa a fost!
REGIZORUL: Desigur, așa este, fără îndoială! Cortina!"
Unde, în fond, Regizorul (desemnez cu acest cuvânt personajul din spectacol) construiește o percepție a poveștii care a venit peste el, propunând-o, ca orice artist, publicului, căruia i se va părea într-un fel necunoscut. Refracțiile din schimbul de reprezentări, artistice ori nu, sunt invocate obsesiv de către personajele-'personaje' privind la personajele-'actori'. Realitatea este disputată la fiecare pas. Cea de biografie, cea de profesiune. Cel puțin în prima jumătate a spectacolului am căutat să deslușesc, să intuiesc, în ce măsură Tudor Lucanu a propus un strat secund modelat după atributele proprii echipei lor. Așa cum personajele vin cu propria poveste, una captivă, actorii surprind tocmai prin instanțierea lor pe replicile lui Pirandello. Într-un fel, găsesc că ar fi fost interesant ca Tudor Lucanu să joace, el însuși, rolul Regizorului, deși, acum, mă gândesc că, poate, nu l-a ales întâmplător pe Matei Rotaru, aproape de-un leat, cu care se știe încă din facultate. Am simțit că un astfel de spectacol trebuie privit în baza unei cunoașteri de aproape. M-a surprins tonul cu un diez mai nervos cu care a rostit mult timp Matei Rotaru. Să fie tocmai o autoironie a lui Tudor Lucanu? Cel mai probabil nu are nicio semnificație. Îmi pare doar că agitația tensionată a începutului e ușor nepotrivită. Avem, astfel, pe scenă, un Regizor copilăros în felul în care caută să impună rigoarea unui proces de creație. Pentru ca, apoi, pe măsură ce se lasă cucerit de povestea personajelor, pe măsură ce intuiește fereastra de creație ce se deschide, să se 'maturizeze', să capete forța de omogenizare a polilor dramatici, spre a se trezi în fața consecinței de nebănuit. Pe de altă parte, jocul pe un nivel mai ridicat al lui Matei Rotaru, spre deosebire de actori, mai deschide un segment de reflecție, chiar dacă la o limita sensibilă: în ce măsură e o doză de nebunie în febra creatoare a unui artist. Nebunia fiind evocată vizavi de personaje, pentru ca Tatăl să rostească o tiradă elocventă despre mai fireasca nebunie profesională a celor care întruchipează cele mai variate posturi umane. "Nebunia e singura rațiune a meseriei dumneavoastră". A putea vedea dincolo de conturul deslușit de cei mulți, convenit ca atare, a putea construi cu elemente născute din imaginație, cere o stare mai efervescentă decât cea uzual întâlnită. În fond, Matei Rotaru ilustrează drumul de acumulări, obstacole și satisfacții, al unui artist, până la desprindere de ternul supraviețuirii spre fascinația unui alt spațiu, inclusiv cu prețul în frământări de conștiință.
Spre deosebire de el, actorii sunt de o serenitate surprinzătoare. Ceea ce, probabil, le înlesnește plierea pe un personaj. Este elocventă lejeritatea cu care primul actor, interpretat de Cătălin Herlo, joacă gesturile și replicile Tatălui. Sigur, simultan cu vizibila diferență dintre ei, una subliniată în spectacol, folosită ca argument pentru teoria interpretării. Piesa asta poate împinge lucrurile spre căutarea propriei personalități sub costumul de Actor. Amuzantă este secvența etichetării Primei Actrițe, de către Regizor, drept "glacială", în condițiile în care în acest rol a fost distribuită Sânziana Tarța. Care, altfel, își îndeplinește sarcina de a ilustra acest tip din panoplia unui teatru, rămânând în postura generală a echipei actorilor, cu o reținere vizavi de ceea ce se petrece pe scenă. Una a artistului, profesionist, mai ales, vizavi de manifestarea mai mult sau mai puțin exhibiționistă a non-profesionistului. Avem, astfel, un contrast, mai ales când Tatăl, în interpretarea lui Dan Chiorean, este, în bună măsură, patetic. Un patetism justificat de logica personajului, pornit în căutarea limanului unui autor: "autorul care ne-a creat, vii, nu a mai vrut, apoi, sau nu a mai putut să ne aducă în lumea artei". Un patetism elocvent pentru un public care va rămâne cu amintirea vie a temei. Aproape toate replicile importante ale piesei îi aparțin și se rețin cu tonul său.
Altfel, la paritate, Sânziana Tarța împarte consistența rolurilor cu Alexandra Tarce, care joacă Fata Vitregă - o interpretare mai aproape de o forță a naturii, cu nestăvilire. Râsul ei înfioară prin dramatism, domină. Chiar dacă Regizorul explică despre faptul că nu este acceptat ca un personaj să le copleșească pe celelalte într-un fel abrupt. Mi-ar plăcea sa văd și o reprezentație în care cele două actrițe să-și inverseze rolurile. Pentru că sunt amândouă de forță, cu personalitate bine conturată. Sunt și câteva secvențe cu ele două în prim-plan, un prim-plan eventual furat prin concentrarea interpretării. Ca în cazul mutării măsuței din decorul scenei de la Madama Pace (colorează scena, diferit de indicația pirandelliană, Angelica Nicoară).
Așa cum Irina Wintze fascinează prin iradierea gesturilor mici. Iar Radu Dogaru răspunde perfect. Cuplul Mamă - Băiat impresionează prin acel câmp magnetic al apropierilor niciodată mai mari sau mai mici de o constantă. E aici o șansă pentru tânărul actor, cu un rol fără replică, legat de personajul Irinei Wintze, pe care a putut-o vedea din scenă cum a creat, tulburător, un rol mut în Cartoforii.
Echipa de viitor a Naționalului clujean îl include și pe Cosmin Stănilă, aici în rolul Fiului. De asemenea un joc de mare concentrare. Atrage atenția prin atitudine, replicile sale, relativ târzii, vin să nuanțeze liniile de forță ale tragicului - omul 'legat' de către 'zeu'. Rostirea este nu doar plăcută ca armonie, dar are și concentrarea adecvată pentru încărcătura simțămintelor Fiului. Mișcările au plasticitate și fac vizibilă piedica din calea personajului, care nu se poate eschiva scenariului în care a fost născut.
Ramona Dumitrean, Diana Buluga, Miron Maxim, Adriana Băilescu au vizibilitate în debutul spectacolului, integrându-se în armonia de echipă, fiecare cu mici ieșiri la rampă. Ruslan Bârlea surprinde plăcut prin prospețimea aerului de regizor de scenă, omul de la 'tehnic', având darul de a orienta privirea spectatorului spre decor și recuzită, spre mica uzină care susține teatrul. Chiar acel bip al stației de emisie-recepție are un efect pe partitură. Pentru ca în final, cine altul decât 'tehnicul'?! să rupă toată vraja de până atunci, arătându-și palmele, cu care sărise spre trupul țintit de revolver, pline de sânge. Așa este, dacă ni se pare.... putem medita la vederea acestui gest, aidoma unui Toma.
De altfel, ultima parte a spectacolul este tulburătoare prin densitate și prin meșteșugul regizoral. Criza Fiului este deturnată spre caligrafierea secvenței tragice. Cum actorii și personajele se aflau, deja, într-o dispunere față-n față, într-o simetrie în construcția pusă la cale, Regizorul se retrage, tiptil, și gesturile personajelor sunt reproduse de actorii pereche. O reproducere de tip pantograf, urmând cu măiestrie nu atât o copie absolut fidelă, cât o dublare impregnată de mici semne aleatoare. Nimic nu este reprodus identic, mereu intervine hazardul și particularizează. Sânziana Tarța și Alexandra Tarce se mișcă în oglindă, replicile sună în canon, Diana Buluga având de urmat pașii păpușii. Miron Maxim funcționează bine în gesturile pe care Fiul nu are puterea de a le privi în față. Ramona Dumitrean și Irina Wintze (ce siluetă desprinsă, parcă, de pe pânza unui tablou!), Cătălin Herlo și Dan Chiorean, o simetrie prin care teatrul reproduce viața. Și moartea! Pentru că Tudor Lucanu deschide fereastra asta. Ingenua, ca într-un ritual al jertfei, nu se mai trezește din căderea din imaginatul bazin. Cum Regizorul strigase: "Lumină!", ca un Autor, drept care, presupunem, magia a dispărut, evacuarea teatrului nu aduce liniștea, ci, dimpotrivă. Pentru ca fantomaticele personaje, rămase doar trei, familia originară, cu Tatăl autor al faptelor rostogolite, fapte iscate, la rândul lor, dintr-o impresie, să dispară în adâncul scenei, însoțite de muzica, misterioasă, propusă de Radu Dogaru, acolo unde, poate, este ușa cea mare către lumina zilei de afară.
E un spectacol bine construit, în care Tudor Lucanu își asumă și scenografia, sprijinindu-se pe sângeriul arcadei stilizate din prima parte, al scaunelor ce sugerează plasma, cu o nuanță spre oranj, semnalizând postura acului de balanță între pastelul estompat al costumelor (Zsófia Gábor) actorilor și cernitul îndoliat al personajelor. Cu câteva detalii aparte, precum cordonul negru al Ingenuei, evacuat din tablou în partea a doua.
Într-un excurs în fața unor sculpturi ale lui Salvador Dali (în Observator cultural), Sorin Alexandrescu pornește de la o observație și o distincție a lui Petit, "Evenimentul redat indexical poate fi obiectiv același cu cel redat non-indexical, dar euristic el nu este același, pentru că al doilea vorbitor nu este și cel care a trăit evenimentul, ci doar cel care știe, cumva, ce s-a întîmplat", pentru a o aminti, în final, pe Erika Fischer-Lichte "Prezența înseamnă a apărea și a fi perceput ca o minte întruchipată; a percepe prezența altuia înseamnă a te experimenta, de asemenea, ca pe o minte întruchipată"
Ar fi asta experiența Regizorului, în relație directă cu aceea a Ingenuei.
P.S.: Sentimentul de 'clasic', de claritate a exprimării artei scenice, ține și de frumusețea textului, datorat traducerii semnate de Alice Georgescu.
(foto: Nicu Cherciu)