Pirandello este alăturat de Edgar Papu lui Strindberg, lui Shaw şi lui Andreev, spunând despre ei că "au smuls de pe scenă măştile, care, bineînţeles, nu mai existau în originara lor expresie materială, ci se manifestau numai ca măşti morale, sub chipul convenţional al caracterelor dramatice." Şi dezvoltă ideea, vorbind despre tranziţia de la primatul caracterului către chestionarea condiţiei umane, acordând atenţie evenimentului ca declanşator, asupra fabulaţiei. Cred că ne este de-a dreptul imposibil să percepem impactul premierei cu Şase personaje în căutarea unui autor, acum exact o sută de ani, atâta vreme cât schimbările succesive în reprezentările teatrale au lărgit enorm orizontul dramatic. Suntem, după înscrisul unei lucrări a artistului Valentin Boiangiu, în post-fabulaţionism, deja, şi, cumva, ca pe o spirală, e căutat din nou caracterul. Masca revine, cochetează cu avatarul. Implacabila lege a artei, de a cere o continuă înaintare, tot mai insaţiabilă, în ciuda riscului ca publicul să piardă cadenţa, face ca punerea în scenă a acestei piese, azi, să impună un plus de imaginaţie. Abordarea lui Tudor Lucanu îmi pare a fi atentă la publicul larg, tocmai în ideea de a-l aduce mai aproape de arta tot mai nerăbdătoare, oferindu-i posibilitatea unei recuperări a unui decalaj, pentru ca mai apoi să propună un exerciţiu ca un pas înainte. O bună ilustrare a ceea ce Radu Afrim afirma într-un vechi interviu: "Tu spui că e surrealism. Eu spun că e un supliment de realitate."
Piesa vine în suita Aşa este (dacă vi se pare) (1917) şi Jocul rolurilor (1918), suită ce poate reprezenta ars poetica pentru teatrul imaginat de Pirandello. A doua este numită ca atare în debutul spectacolului nostru, drept ceea ce urma să se joace de n-ar fi dat buzna personajele. Prima poate fi bănuită în schimbul de replici:
"TATĂL: [...] într-adevăr, aşa a fost!
REGIZORUL: Desigur, aşa este, fără îndoială! Cortina!"
Unde, în fond, Regizorul (desemnez cu acest cuvânt personajul din spectacol) construieşte o percepţie a poveştii care a venit peste el, propunând-o, ca orice artist, publicului, căruia i se va părea într-un fel necunoscut. Refracţiile din schimbul de reprezentări, artistice ori nu, sunt invocate obsesiv de către personajele-'personaje' privind la personajele-'actori'. Realitatea este disputată la fiecare pas. Cea de biografie, cea de profesiune. Cel puţin în prima jumătate a spectacolului am căutat să desluşesc, să intuiesc, în ce măsură Tudor Lucanu a propus un strat secund modelat după atributele proprii echipei lor. Aşa cum personajele vin cu propria poveste, una captivă, actorii surprind tocmai prin instanţierea lor pe replicile lui Pirandello. Într-un fel, găsesc că ar fi fost interesant ca Tudor Lucanu să joace, el însuşi, rolul Regizorului, deşi, acum, mă gândesc că, poate, nu l-a ales întâmplător pe Matei Rotaru, aproape de-un leat, cu care se ştie încă din facultate. Am simţit că un astfel de spectacol trebuie privit în baza unei cunoaşteri de aproape. M-a surprins tonul cu un diez mai nervos cu care a rostit mult timp Matei Rotaru. Să fie tocmai o autoironie a lui Tudor Lucanu? Cel mai probabil nu are nicio semnificaţie. Îmi pare doar că agitaţia tensionată a începutului e uşor nepotrivită. Avem, astfel, pe scenă, un Regizor copilăros în felul în care caută să impună rigoarea unui proces de creaţie. Pentru ca, apoi, pe măsură ce se lasă cucerit de povestea personajelor, pe măsură ce intuieşte fereastra de creaţie ce se deschide, să se 'maturizeze', să capete forţa de omogenizare a polilor dramatici, spre a se trezi în faţa consecinţei de nebănuit. Pe de altă parte, jocul pe un nivel mai ridicat al lui Matei Rotaru, spre deosebire de actori, mai deschide un segment de reflecţie, chiar dacă la o limita sensibilă: în ce măsură e o doză de nebunie în febra creatoare a unui artist. Nebunia fiind evocată vizavi de personaje, pentru ca Tatăl să rostească o tiradă elocventă despre mai fireasca nebunie profesională a celor care întruchipează cele mai variate posturi umane. "Nebunia e singura raţiune a meseriei dumneavoastră". A putea vedea dincolo de conturul desluşit de cei mulţi, convenit ca atare, a putea construi cu elemente născute din imaginaţie, cere o stare mai efervescentă decât cea uzual întâlnită. În fond, Matei Rotaru ilustrează drumul de acumulări, obstacole şi satisfacţii, al unui artist, până la desprindere de ternul supravieţuirii spre fascinaţia unui alt spaţiu, inclusiv cu preţul în frământări de conştiinţă.
Spre deosebire de el, actorii sunt de o serenitate surprinzătoare. Ceea ce, probabil, le înlesneşte plierea pe un personaj. Este elocventă lejeritatea cu care primul actor, interpretat de Cătălin Herlo, joacă gesturile şi replicile Tatălui. Sigur, simultan cu vizibila diferenţă dintre ei, una subliniată în spectacol, folosită ca argument pentru teoria interpretării. Piesa asta poate împinge lucrurile spre căutarea propriei personalităţi sub costumul de Actor. Amuzantă este secvenţa etichetării Primei Actriţe, de către Regizor, drept "glacială", în condiţiile în care în acest rol a fost distribuită Sânziana Tarţa. Care, altfel, îşi îndeplineşte sarcina de a ilustra acest tip din panoplia unui teatru, rămânând în postura generală a echipei actorilor, cu o reţinere vizavi de ceea ce se petrece pe scenă. Una a artistului, profesionist, mai ales, vizavi de manifestarea mai mult sau mai puţin exhibiţionistă a non-profesionistului. Avem, astfel, un contrast, mai ales când Tatăl, în interpretarea lui Dan Chiorean, este, în bună măsură, patetic. Un patetism justificat de logica personajului, pornit în căutarea limanului unui autor: "autorul care ne-a creat, vii, nu a mai vrut, apoi, sau nu a mai putut să ne aducă în lumea artei". Un patetism elocvent pentru un public care va rămâne cu amintirea vie a temei. Aproape toate replicile importante ale piesei îi aparţin şi se reţin cu tonul său.
Altfel, la paritate, Sânziana Tarţa împarte consistenţa rolurilor cu Alexandra Tarce, care joacă Fata Vitregă - o interpretare mai aproape de o forţă a naturii, cu nestăvilire. Râsul ei înfioară prin dramatism, domină. Chiar dacă Regizorul explică despre faptul că nu este acceptat ca un personaj să le copleşească pe celelalte într-un fel abrupt. Mi-ar plăcea sa văd şi o reprezentaţie în care cele două actriţe să-şi inverseze rolurile. Pentru că sunt amândouă de forţă, cu personalitate bine conturată. Sunt şi câteva secvenţe cu ele două în prim-plan, un prim-plan eventual furat prin concentrarea interpretării. Ca în cazul mutării măsuţei din decorul scenei de la Madama Pace (colorează scena, diferit de indicaţia pirandelliană, Angelica Nicoară).
Aşa cum Irina Wintze fascinează prin iradierea gesturilor mici. Iar Radu Dogaru răspunde perfect. Cuplul Mamă - Băiat impresionează prin acel câmp magnetic al apropierilor niciodată mai mari sau mai mici de o constantă. E aici o şansă pentru tânărul actor, cu un rol fără replică, legat de personajul Irinei Wintze, pe care a putut-o vedea din scenă cum a creat, tulburător, un rol mut în Cartoforii.
Echipa de viitor a Naţionalului clujean îl include şi pe Cosmin Stănilă, aici în rolul Fiului. De asemenea un joc de mare concentrare. Atrage atenţia prin atitudine, replicile sale, relativ târzii, vin să nuanţeze liniile de forţă ale tragicului - omul 'legat' de către 'zeu'. Rostirea este nu doar plăcută ca armonie, dar are şi concentrarea adecvată pentru încărcătura simţămintelor Fiului. Mişcările au plasticitate şi fac vizibilă piedica din calea personajului, care nu se poate eschiva scenariului în care a fost născut.
Ramona Dumitrean, Diana Buluga, Miron Maxim, Adriana Băilescu au vizibilitate în debutul spectacolului, integrându-se în armonia de echipă, fiecare cu mici ieşiri la rampă. Ruslan Bârlea surprinde plăcut prin prospeţimea aerului de regizor de scenă, omul de la 'tehnic', având darul de a orienta privirea spectatorului spre decor şi recuzită, spre mica uzină care susţine teatrul. Chiar acel bip al staţiei de emisie-recepţie are un efect pe partitură. Pentru ca în final, cine altul decât 'tehnicul'?! să rupă toată vraja de până atunci, arătându-şi palmele, cu care sărise spre trupul ţintit de revolver, pline de sânge. Aşa este, dacă ni se pare.... putem medita la vederea acestui gest, aidoma unui Toma.
De altfel, ultima parte a spectacolul este tulburătoare prin densitate şi prin meşteşugul regizoral. Criza Fiului este deturnată spre caligrafierea secvenţei tragice. Cum actorii şi personajele se aflau, deja, într-o dispunere faţă-n faţă, într-o simetrie în construcţia pusă la cale, Regizorul se retrage, tiptil, şi gesturile personajelor sunt reproduse de actorii pereche. O reproducere de tip pantograf, urmând cu măiestrie nu atât o copie absolut fidelă, cât o dublare impregnată de mici semne aleatoare. Nimic nu este reprodus identic, mereu intervine hazardul şi particularizează. Sânziana Tarţa şi Alexandra Tarce se mişcă în oglindă, replicile sună în canon, Diana Buluga având de urmat paşii păpuşii. Miron Maxim funcţionează bine în gesturile pe care Fiul nu are puterea de a le privi în faţă. Ramona Dumitrean şi Irina Wintze (ce siluetă desprinsă, parcă, de pe pânza unui tablou!), Cătălin Herlo şi Dan Chiorean, o simetrie prin care teatrul reproduce viaţa. Şi moartea! Pentru că Tudor Lucanu deschide fereastra asta. Ingenua, ca într-un ritual al jertfei, nu se mai trezeşte din căderea din imaginatul bazin. Cum Regizorul strigase: "Lumină!", ca un Autor, drept care, presupunem, magia a dispărut, evacuarea teatrului nu aduce liniştea, ci, dimpotrivă. Pentru ca fantomaticele personaje, rămase doar trei, familia originară, cu Tatăl autor al faptelor rostogolite, fapte iscate, la rândul lor, dintr-o impresie, să dispară în adâncul scenei, însoţite de muzica, misterioasă, propusă de Radu Dogaru, acolo unde, poate, este uşa cea mare către lumina zilei de afară.
E un spectacol bine construit, în care Tudor Lucanu îşi asumă şi scenografia, sprijinindu-se pe sângeriul arcadei stilizate din prima parte, al scaunelor ce sugerează plasma, cu o nuanţă spre oranj, semnalizând postura acului de balanţă între pastelul estompat al costumelor (Zsófia Gábor) actorilor şi cernitul îndoliat al personajelor. Cu câteva detalii aparte, precum cordonul negru al Ingenuei, evacuat din tablou în partea a doua.
Într-un excurs în faţa unor sculpturi ale lui Salvador Dali (în Observator cultural), Sorin Alexandrescu porneşte de la o observaţie şi o distincţie a lui Petit, "Evenimentul redat indexical poate fi obiectiv acelaşi cu cel redat non-indexical, dar euristic el nu este acelaşi, pentru că al doilea vorbitor nu este şi cel care a trăit evenimentul, ci doar cel care ştie, cumva, ce s-a întîmplat", pentru a o aminti, în final, pe Erika Fischer-Lichte "Prezenţa înseamnă a apărea şi a fi perceput ca o minte întruchipată; a percepe prezenţa altuia înseamnă a te experimenta, de asemenea, ca pe o minte întruchipată"
Ar fi asta experienţa Regizorului, în relaţie directă cu aceea a Ingenuei.
P.S.: Sentimentul de 'clasic', de claritate a exprimării artei scenice, ţine şi de frumuseţea textului, datorat traducerii semnate de Alice Georgescu.