Scriitor - filozof, dar cu o filozofie orientată cu precădere spre patimile, spre sentimentele omeneşti, Luigi Pirandello, mânuind cu subtilitate ideile, creează personaje dublate de calitatea de gânditor, cu o "existenţă" multiplă şi totodată contradictorie. în eseul
Umorismul autorul notează despre acestea faptul că trăiesc la confluenţa realităţii cu visul. "Ne regăsim singuri printre fantomele care sunt mai vii şi mai adevărate decât toate lumile vii şi adevărate". Eroii săi au capacitatea de a distinge contradicţiile firii umane. Au rostul de a demonstra spectatorilor că viaţa e dominată de iraţional, dar o fac
folosindu-şi raţiunea. însuşi Pirandello era convins că "viaţa e o foarte tristă bufonadă (idee regăsită mai târziu şi în creaţiile lui Eugène Ionesco n.n.), deoarece simţim în noi, fără să putem şti nici cum, nici de ce, nici de unde, nevoia de a ne amăgi mereu pe noi înşine, prin crearea spontană a unei realităţi, care se dezvăluie rând pe rând zadarnică şi iluzorie.... Arta mea e plină de compătimire pentru cei care se amăgesc".
S-a vorbit deseori despre
anti-drama sau
anti-teatrul lui Pirandello, şi pe bună dreptate, căci alături de Cehov, cu care are multe în comun, se înscrie în categoria celor care deschid calea spre ceea ce Martin Eslin numea, mai târziu,
teatrul absurdului, calea spre Ionesco sau Beckett.
Piesa
Şase personaje în căutarea unui autor împlineşte anul acesta 100 de ani, fiind jucată pentru prima dată în 1921, la teatrul Valle din Roma. Se ştie că la premieră autorul a fost obligat să părăsească teatrul
printr-o ieşire laterală, pentru a evita mulţimea de spectatori nemulţumiţi, care nu erau încă pregătiţi pentru ceea ce avea să fie peste câteva decenii teatrul absurdului. Pirandello nota în prefaţa textului despre germenii de viaţă ai personajelor, despre apariţia insolită a lor în mintea sa ca personaje vii, care îşi cereau dreptul la viaţă şi pe care oricât le alunga reveneau obsedant: "Ele
s-au desprins de mine, trăiesc independent, vorbesc şi se mişcă, au devenit de sine stătătoare în această luptă pe care a trebuit să o ducă împotriva mea, pentru viaţa lor. [...] Eu
le-am primit şi
le-am realizat, pe aceste Şase personaje, dar
le-am primit şi
le-am realizat în calitatea lor de personaje respinse -
să-şi caute alt autor!". Eroii pirandellieni cer dreptul de
a-şi trăi propria dramă, singura pe care
şi-o pot imagina, dar tocmai aceasta li se refuză. Mai mult sau mai puţin conştienţi de calitatea lor de personaj, se găsesc în situaţia absurdă de
a-şi căuta un autor care să le prezinte drama, căci drama, piesa, este însăşi raţiunea lor de a fi, pentru că arta, teatrul, are ca scop amprentarea vieţii, a existenţelor
într-un anumit moment.
Montarea Teatrului Naţional "Lucian Blaga" din Cluj, semnată de regizorul
Tudor Lucanu, care concepe inspirat şi decorul, se remarcă tocmai prin simplitatea abordării, prin fidelitatea faţă de conceptele pirandelliene, ale problematicii condiţiei umane, expuse de autor. Începutul urmează cu rigurozitate didascaliile, spectatorului
fiindu-i nuanţat indusă iluzia unei repetiţii, a unui spectacol nefinalizat.
Matei Rotaru, excelent în rolul Regizorului, cu un discurs energic, îşi asumă în totalitate postura celui care reuneşte energiile creative ale trupei, oscilând expresiv, atunci când este cazul, între fermitate şi indulgenţă, faţă de vedetisme, de extravaganţe lipsite de sens. Accentuând efectul de "teatru în teatru" şi totodată aparenţa unei repetiţii reale, interpreţii care îi figurează pe actorii trupei recurg la numele lor real. Paradoxal, apariţia neobişnuită a celor şase personaje, în plină repetiţie, mai reale şi mai consistente chiar decât actorii adevăraţi, devine stranie tocmai prin concreteţea, prin simplitatea prezenţei lor. Prin notele dominante - durerea, remuşcarea, răzbunarea, dezgustul - personajele îşi devoalează secretele dramatice ale existenţei lor.
Urmele trecutului le aşază mai degrabă în categoria personajelor inumane, dar Pirandello nu le judecă, dimpotrivă, le permite disculparea în faţa auditoriului,
printr-o abordare demonstrativă, aproape filozofică a propriilor greşeli, izvorâte, susţin ei, din cele mai bune intenţii. Iar dacă dramaturgul nu îi acuză, nu o va face nici spectacolul, pentru că Tudor Lucanu orchestrează interpretările tuturor spre esenţa adevărului pirandellian dezvăluit. Tatăl, figurat convingător, bine dozat, cu profunzime şi măsură de
Dan Chiorean, şi Fata vitregă, întruchipată nuanţat, cu note potrivite ale dramatismului, fără exacerbări ale vulgarităţii, de
Alexandra Tarce, aduc în scenă şi povara celorlalte personaje. Mama, victima al cărei chin este perpetuu, drama ei
întâmplându-se într-un prezent continuu, alături de cei doi copii, Fetiţa şi Băiatul, reduşi aproape la simpla lor prezenţă, prinde chip prin interpretarea impecabilă a
Irinei Wintze.
Radu Dogaru, care semnează şi muzica spectacolului, în rolul fără replici al Băiatului, prin gesturi sugestive şi expresivitatea chipului devine o prezenţă care nu trece neobservată.
Cosmin Stănilă în Fiul legitim, cu explozii bine gradate ale revoltei, dispreţuitor faţă de ceilalţi, simte că nu are ce căuta în povestea lor: "Sunt un personaj nerealizat din punct de vedere dramatic; mă simt nelalocul meu, foarte rău pus în compania lor." Apariţia Madamei Pace, ilustrativ compusă de
Angelica Nicoară, lasă impresia unei scamatorii. Prin contrapunct, personajului, care deşi deţine un rol esenţial în drama celorlalţi, Pirandello nu
i-a acordat "dreptul" de a se disculpa.
Dacă realitatea oamenilor poate cunoaşte modificări, realitatea personajelor rămâne neschimbată, pecetluită pentru totdeauna. "Ceea ce pentru voi este iluzie care trebuie creată, este pentru noi singura noastră realitate.", afirmă Tatăl. Tocmai de aceea actorii adevăraţi, reliefaţi cu subtilitate şi detalii fine ale jocului, de
Sânziana Tarţă (Prima actriţă),
Cătălin Herlo (Primul actor),
Ramona Dumitrean (Duena),
Diana Buluga (Ingenua),
Miron Maxim (Junele prim) puşi faţă în faţă cu personajele cărora le vor da "trup, chip, voce şi gest" nu au iniţial convingerea veridicităţii unui text improvizat, spre final însă, prin măiestria interpretărilor, planurile se întrepătrund, fără o delimitare precisă între cel al realităţii şi cel ficţional, actorii ajungând la perfecta identificare cu personajul lor, până la dispariţia în moarte odată cu el. Distribuţia este întregită de interpreţii personalului tehnic,
Ruslan Bârlea (Regizorul tehnic),
Adriana Băilescu (Sufleorul),
Petre Băcioiu (Recuziterul), personaje notabile, credibil conturate.
"Mă număr printre acei scriitori care nu se mulţumesc cu gustul de a povesti o întâmplare sau de a descrie un personaj, ci, pe lângă acest gust, simt şi o nevoie spirituală, mai profundă, datorită căreia nu admit figuri, întâmplări, peisaje care să nu se îmbine, ca să zic aşa, cu un anumit sens al vieţii şi care să nu dobândească totodată o valoare universală", este "crezul" pirandellian, pe care montarea clujană se sprijină deplin.
Fotografii de Nicu Cherciu din arhiva Teatrului Naţional "Lucian Blaga".
