Organizator: Kajet Journal
Spaţiu: La Firul Ierbii, Splaiul Unirii 160, Bucureşti
Expoziţie: 15 octombrie - 15 noiembrie 2021
Expoziţia Obsession Never Sleeps îi reuneşte pe artiştii Andreea Badea, Nikita Dembinski şi Robert Antoniac în scopul examinării dimensiunii obsesive a memoriei. Angrenaţi în tentativa de împăcare cu propriile trecuturi, fantasme şi obsesii, artiştii reconstruiesc fragmente din istorii recente ce au rămas ascunse în fire narative personale sau în structuri contra-normative.
În textele de mai jos, cei trei vorbesc despre experienţa lor de lucru la această expoziţie.
Andreea Badea: Memoria ca Vestigiu Cotidian
Pentru Obsession Never Sleeps, am continuat cercetarea mea referitoare la spaţiul intim, dar de data aceasta văzut într-o strânsă legătură cu memoria şi cu obsesia.
Acum, după ce lucrurile au luat contur, realizez procesul pe care l-am urmat pentru a identifica relaţia mea cu ceea ce înseamnă memorie. În mod evident, am început cu descifrarea amintirilor din copilărie până la încercări de a-mi aduce aminte ce am făcut chiar şi cu o zi în urmă. Cumva, am considerat prea puţin importante naraţiunile proprii sau trăirile proprii, am fost de părere că această radiografie nu trebuie să fie neapărat despre mine, aşa că am direcţionat totul către o zonă mai publică. Analizând diferite conversaţii, mi-am dat seama că un transfer de memorii poate porni de la cel mai banal obiect, care, într-un posibil caz, pentru mine declanşează o secvenţă din copilărie, iar interlocutorului meu respectivul element îi produce un impuls ce are legătură cu un eveniment trăit de un prieten şi, eventual, are şi o conotaţie negativă sau pozitivă.
Astfel, proiectul a devenit o colecţie proprie de amulete care urmează să se direcţioneze către public, să le fie plasate. În timpul acestui proces, de strângere de obiecte, am observat o asemănare cu ceea ce înseamnă cabinetul de curiozităţi, şi astfel a fost concretizată prima lucrare, respectiv o vitrină gândită total opus acestuia. Obiectele din interior sunt uşor recognoscibile şi, cel mai importat, pot fi atinse. Aspectul tactilităţii este foarte important în lucrările mele, doresc ca distanţa dintre public şi lucrări să fie cât mai mică. În cazul de faţă, atingerea obiectelor devine un ritual, un posibil mecanism de declanşare a emoţiilor şi a amintirilor.
Asemenea cabinetului de curiozităţi, vitrina poate produce confuzie, selecţia artefactelor poate părea uşor stranie, legăturile dintre obiecte fiind, poate, imposibile. Scenografia produsă în interiorul acestuia, cu ajutorul publicului, este esenţială în descifrarea amintirilor. Publicul devine martor şi complice la decodificarea propriilor memorii.
După concretizarea instalaţiei, am sesizat lipsa ilustrării unor posibile situaţii, lucru pe care îl consider fundamental. Pe lângă obiecte, există şi naraţiuni care conduc către acest transfer de memorii. Gesturile fac şi ele parte dintr-un mecanism public de recunoaştere. Trivialitatea scenelor şi a obiectelor este necesară, deoarece citirea lor trebuie parcursă cu uşurinţă. În urma vizionării acestora, publicul este pus în situaţia în care permite intimului să devină public. Astfel, proiectul ajunge să fie compus din 6 fotografii şi o instalaţie.
Fotografiile sunt prelungiri ale vitrinei, ele prezintă autoportrete şi simulări ale unor situaţii care sper eu să producă un efect similar vitrinei. În ansamblu, proiectul poate să fie văzut asemenea unei enciclopedii ilustrate, despre amintiri.
Întorcându-mă in copilărie, îmi dau seama că primul exemplu de cabinet de curiozităţi a fost vitrina bunicii mele, în care ţinea bibelouri, milieuri, sticle şi suveniruri. Ţin minte cum păreau că toate provin dintr-un singur loc, un loc pe care doar ea îl ştie. Cred că şi ritualul curăţării acesteia avea o anumită aură, erau fiecare mutate cu grijă şi şterse de praf, dar în final erau poziţionate exact în acelaşi loc în care se aflau iniţial.
Distorsionarea memoriei face şi ea parte din tot acest proiect, nu trebuie să fie necesar pentru nimeni să cunoască în totalitate adevărul. Cred că cel mai interesant proces este legătura care se produce de la o persoană la alta prin traducerea fiecărui obiect, destăinuire şi conversaţie. Cotidianul face parte din memorie. Având asta în minte, am reuşit să creez această colecţie. Sunt lucruri reale sau nu, amintiri proprii sau nu? Imposibilitatea unei analize clare mă bucură, scopul proiectului este unul experimental şi doreşte să producă o legătură între lucrări şi public, public şi artist şi public către public. Este o conversaţie deschisă.
Îmi dau seama acum, când încerc să identific procesul meu de "lucru", că în mare parte, el nici nu prea există; sau, cel puţin, nu îl mai sesizez eu. Cred că mă aflu constant într-o stare în care las uşa deschisă tuturor ideilor care îmi vin. Asta ar fi doar primul pas. Dacă acestea sunt bune sau nu, oi vedea eu... Probabil că după aceea, încep un fel de triere internă a respectivelor idei / gânduri în care fiecare dintre acestea trece prin anumite filtre. Spre exemplu, dacă subiectul este relevant la momentul respectiv, sau dacă am îndeajuns de multe informaţii sau cunoştinţe despre subiect, dacă mă pot identifica cu acesta etc. Din momentul acela, lucrurile devin mai cursive. Cu cât mai multe întrebări îmi pun despre un subiect, cu atât mai real începe să devină. Aşa a fost şi cu Obsession Never Sleeps; cred că m-am întrebat, într-o zi, ce înseamnă, de fapt, o obsesie. Iar de atunci, m-am tot gândit, am tot încercat să-mi răspund. Să aflu unde se termină o simplă amintire şi unde începe o adevărată obsesie. De ce ne rămân unele lucruri atât de bine imprimate în minte, pe când altele nu? Iar aici nu mă refer la întâmplări cu conotaţii negative, schimbări drastice sau evenimente care, pe foaie, ar avea sens să ne rămână în minte mult timp. Pentru mine, spre exemplu, o "obsesie" este acel lucru cu care te tot întâlneşti, fie că vrei, fie că nu. Şi am încercat să aflu ce este, de fapt, înăuntrul acestei neputinţe, de unde provine aceasta.
Ideea proiectului are deja vreo 2 ani, şi, cu trecerea timpului, am tot aflat din ce în ce mai multe despre cum percep eu subiectul. Felul în care mă raportez la acesta ţine foarte mult de o chestionare a unor momente din propria-mi realitate. M-am dedicat acestei ramuri a obsesiei, şi am ales câteva momente din viaţa mea despre care eu sunt sigur că s-au întâmplat, deşi este prezentă această valenţă care insinuează întocmai opusul. Familie, oameni de la faţa locului care îmi neagă, de fapt, foarte siguri, existenţa momentelor respective. În timp, având lipsa unei confirmări ale acestora, ele s-au transformat, inevitabil, în obsesii. Pentru că, de fapt, în ciuda abordării mele artistice (care de multe ori e puţin mai dramatică decât aş vrea să fie), tot acest context este unul destul de amuzant.
Odată ce au devenit clare toate aceste detalii, am ştiut exact cum vreau să abordez subiectul. Având un oarecare antrenament în fotografie, am sustras cel mai clasic aspect al acestuia, şi anume că o fotografie e un moment blocat în timp. Am vrut să blochez în timp momentele acelea, în aşa fel încât ele să devină, în sfârşit, reale. Şi să dureze o eternitate. Am ştiut, de asemenea, cu aceeaşi siguranţă, că vreau să explorez această idee împreună cu Robert şi cu Andreea, nu numai pentru că fiecare dintre noi are o abordare total diferită a subiectului, ci şi pentru că de fiecare dată când am colaborat, am ajuns să mă cunosc mai bine.
Robert Antoniac (Tim Dugan), Memoria ca Degradare Arhivistică
Lucrările mele pentru expoziţia Obsession Never Sleeps reprezintă o continuare a unor căutări pe care le-am început încă din anul trei de facultate. Ele reprezintă mai concret nişte colaje, formate din imagini realizate de mine, imagini din arhiva mea de familie, obiecte strânse, imagini găsite, desene, schiţe, diferite materiale, hârtii, texturi etc. Sunt un fel de "recipiente" ce conţin, practic, tot bagajul meu identitar din punct de vedere vizual, artistic, emoţional. Încă de la primele variante ale acestor colaje, asta însemnând aproximativ anul 2019, tot procesul a pornit din momentul în care am început să mă uit prin ce conţine arhiva mea de familie. Am reuşit să găsesc acolo imagini, atât din partea de familie a tatălui, cât şi din cea a mamei, imagini pe care pot să le numesc mai mult decât definitorii pentru direcţia mea artistică, cel puţin pe parte de fotografie. Sunt imagini cu profunde veleităţi experimentale, tot felul de şedinţe foto puse în scenă, aproape stranii, spre exemplu, imaginile făcute în faţa casei părinteşti a bunicii mele paterne, în care bunicul şi bunica reconstituie un fel de vânătoare în sombreros, dar pe care bunica o vedea mai mult ca pe o şedinţă foto de modă.
Pe lângă asta, toată seria de imagini cu bunicul şi bunica din partea mamei, care au ţinut să se fotografieze aproape în toate concediile într-o manieră aproape bizară şi la fel de teatrală (exemplu: bunica şi bunicul îmbrăcaţi "de ocazie" pe munte sau la pădure). De la tot procesul acesta de construcţie şi deconstrucţie pornit de la această arhivă, am tot început să adaug imagini şi elemente pe care le menţionez mai sus, formând un dialog între ce am realizat eu de-a lungul timpului şi tot ce a fost cumva în trecutul meu familial. În tot acest proces de asociere, colajele vorbesc mai mult despre gândirea mea artistică decât despre o eventuală istorie recentă.
Colajele sunt mai mult o întruchipare a obsesiilor mele vizuale, ele devoalează, poate, rezultatul cel mai palpabil, pentru mine, a ceea ce înseamnă o amintire sau bagajul vizual de amintiri. De aici, probabil, se explică faptul că ele conţin, în mare parte, imagini din spectrul tematic al obsesiilor mele din ultimii ani, detaliile, iconografia mâinii, fotografia de modă, tactilitatea, subversivitatea şi, poate, umorul sau ironia, şi totodată desene şi schiţe realizate de mine în anii de liceu, în mare parte portrete ale unor personaje fictive realizate într-o manieră deformată şi poate uşor naivă.
Odată cu realizarea fizică a acestor colaje a venit şi necesitatea unei soluţii tehnice de prezentare a lor, ce convine cumva şi cu aspectul conceptual al expoziţiei, dar şi cu o dorinţa a mea de a nu rămâne o simplă "panotare" a unor elemente. Astfel, am dezvoltat această practică prin care colajele finale au fost fotografiate, şi mai apoi transpuse în raster şi inkjet, pentru a încerca să mimeze pe cât se poate un procedeu tehnic mai arhaic, serigrafia.
E un procedeu ce îţi construieşte imaginea din mici puncte, şi mi s-a părut că tehnica asta ţine foarte mult de modul în care eu mă raportez la lucrările acestea, dar în acelaşi timp am vrut să îl şi deconstruiesc şi să îl reduc, atât dintr-o perspectivă practică - serigrafia, la dimensiunile pe care colajele le au, este foarte dificil de realizat -, cât şi conceptual. Aproape în toate cazurile, ne amintim diferite secvenţe, imagini, într-o manieră fragmentată, se pierde informaţie cu timpul, aşa a venit şi această necesitate ca imaginea finală a acestor lucrări să fie una fanată, degradată, asemenea unei amintiri.
Mi-am dat seama că, pentru a lucra cu ideile pe care expoziţia noastră le propune, obsesia şi memoria, este nevoie să lucrez cu toate unelte pe care le am la îndemână în practica mea artistică, aşa că am lucrat cu tot ce mă înconjoară vizual în acest parcurs. Şi am realizat că toate aceste "obsesii vizuale" nu sunt decât un rezumat al propriei mele gândiri.
