A trecut La Manche dar a înțeles repede că Franța este spațiul în care dramaturgia sa are șansa de a fi apreciată pentru profilul ei. "Emile Lansman a fost primul meu editor și în total mi-a publicat 12 piese". Privesc coperta volumului apărut în 2002: Le Roi, le rat et le fou du Roi. Substantive de câte trei litere se succed ca într-un joc de copii așezați în cerc. Titlul românesc devine, în traducerea autorului, Regele, bufonul și domnii șobolani.
Sunt nuanțe de la o limbă la alta. Sare sub ochi și, mai ales, în auz, formularea "domnii șobolani", invitând la atenție, la reflecție. Bufonul este nebunul regelui, numit, în original, Triboulet, după numele primului cu această funcție, acum 500 de ani.
Montată destul de repede de la apariție, de Compania Clin D'Oeil, în regia lui Gérard Audax, cu prezență la festivalul de la Avignon, la noi cunoaște o producție la teatrul radiofonic, datorată lui Mihai Lungeanu, ce valorifică valențele textului prin două voci de colecție: Ion Caramitru și Horațiu Mălăele. După 20 de ani de la scriere, piesa vede lumina rampei de la Petroșani, ușor adaptată, fiind construită de regizoarea Muriel Jakab-Manea. O provocare, inclusiv din perspectiva, imposibil de omis, a conjuncturii de funcționare a teatrului, supus unor frământări administrative deloc agreabile. Iar textul îndeamnă la meditație și din acest punct de vedere.
Ceea ce captează de la bun început este imaginea spațiului și, mai ales, a costumelor. Eliza Labancz, colaboratoare de lung parcurs a regizoarei, impune sentimentul claustrării, pe care spectatorul îl simte chiar de la distanță, atenuat, totuși, pentru un minim confort necesar receptării textului. O atenuare prin culoare, prin lumina albă, ca o gură de aer proaspăt, ivită în micul pătrat al unei ferestre în peretele captivității. Dacă regele este o apariție tipică unui timp istoric, o îmbinare de Ev Mediu și basm, piesa de rezistență este imaginea bufonului.
Mai întâi este inedită alegerea distribuirii Oanei Liciu-Gogu pentru acest rol. În armonie cu jocul regelui, face și ea figura unui bufon de cursă lungă, fiind, cumva, amândoi la o vârstă a evocării unei conviețuiri în asemenea funcții. Dar una marcată de simț ludic și aer copilăros. Adaptarea de gen presupune și un alt costum pentru bufon, ajungându-se la imaginea unei regine. Iar ceea ce cucerește este cocul uriaș, înalt și țanțoș, înlăturând orice morgă prin culoare. Un asemenea chip, amintind puțin de Alice și Țara Minunilor (versiunea Tim Burton), e chiar o efigie de o familiaritate cuceritoare, de la coc până la conturul năstrușnic al buzelor rujate, bine armonizat cu felul în care Oana Liciu-Gogu își asumă ipostazele ludice.
Spațiu închis, dotat doar cu un cub pe post de scaun, pat, soclu etc, haine lungi și grele, dinamică lentă, astfel că rostirea devine un atú. Iar Daniel Cergă face, astfel, un rol mare. Vocea, adesea cu chipul în penumbră, este a unui bătrân, înțelept sau copilăros, nicio contradicție în asta. Replicile pline de savoare ale dramaturgului se aud limpede, cu timp de impregnare.
Sunt, în debutul spectacolului, cinci minute de nemișcare, în care muzica electronică pregătește tumultul societății în fierbere. Modernitatea muzicii, de la un capăt la altul, susține chestionarea contemporană a poveștii. Regele e din basme, poate fi din istorie, dar poate fi șeful de stat supus unei contestări revoluționare. "Am fost, pentru ei, bunătatea întruchipată", spune el, la un moment dat. Și, după ce istoria a ilustrat atâtea, după ce relativismul s-a insinuat profund în abordările noastre, nu m-am putut opri să mă gândesc nu doar la drama unui rege bun înlăturat de o revoluție entuziastă, dar crudă, și sfârșind lamentabil, ci și la, de exemplu, a-l vedea acolo pe Ceaușescu la Târgoviște. Câtă dramă și un dram de ridicol. Câtă umanitate în replicile atribuite de Matei Vișniec, privind lucrurile sine ira et studio, doar din perspectiva unui comportament uman. "Am decretat tandrețea" afirmă regele, o replică pe care o iau cu mine de la acest spectacol. Dar de afară se aude tumultul poporului ce sărbătorește anunțata decapitare a regelui iar la tribuna festivității se perindă toți înalții demnitari de până ieri (marele șambelan, marele inchizitor, purtătorul de minciuni etc - cum glumește bufonul, "numai noi doi lipsim"). 1989 încă nu e departe și cât de fragilă este dreapta interpretare a lucrurilor în efervescența clipei revoluționare, când se îmbrățișează contrariile și se amestecă albul cu negrul. Sărbătoarea nebunilor, invocată de rege la adresa bufonului, este conform vechii zicale "schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor".
Dacă regele este tulburat și meditează întruna la răsturnarea lucrurilor, la volatilitate, la caractere, bufonul este speriat într-o măsură, dar resimțind doar temerea unei neînțelegeri, atâta vreme cât nu este responsabil de faptele regelui. Poți zâmbi, cu un strop de amar, la strigătele sale: "Trăiască poporul! Trăiască revoluția!" și poți percepe fiorul disperării din rugămințile sale: "nu uitați că v-am făcut să râdeți!" Și nu poți uita de revoluția care a interzis râsul (ce referință puternică, dacă tot vorbim de teatrul Ion D. Sîrbu, este romanul Adio, Europa!, cu drama iscată de râsul în piața publică - publicat de LiterNet în două volume, disponibile gratuit aici și aici).
Dramaturgul nu uită să focalizeze și pe slăbiciunile ce nu ocolesc nici pe cei doi protagoniști. Sunt multe schimburi de replici între Daniel Cergă și Oana Liciu-Gogu, privind vanitatea de a fi decapitat și nu spânzurat, "pe același eșafod?", "câte locuri vor fi pentru public?", de a nu uita că e vorba de sânge albastru, și câte alte derizorii închipuiri. Regele și bufonul devin precum cuplul bătrânilor din Scaunele lui Ionesco, se ciondănesc inocent ori se sprijină unul pe altul, cu grija unei conviețuiri care acum își arată încărcătura. Plusul de reflecție vine odată cu acea revărsare de mizerie. Celula năpădită de gunoaiele aruncate de oameni, nepăsători în euforie, nepăsători în general. Și, traumatic, pielea unui câine. "Poporul mi-a omorât câinele" murmură regele.
Etimologic, la cuvântul bufon se ajunge plecând de la bouphonies, sacrificarea unei vite, în Grecia Antică, de la comedia sacră menită să transceadă clipa morții, dar și de la obiceiul de a se împăia pielea spre a o așeza alături de un bou viu, cu iluzia că trage la jug mai departe.
Daniel Cergă are glasul mai bogat în tonuri. Apar șobolanii. Siluete tăcute, ascunse sub gluga unei rase de călugăr (Simona Codreanu, Andrada Dobre), uneori umbre profilate pe un roșu sângeriu, pândesc, așteaptă, se apropie să amușine (Dorin Ceagoreanu).
Bufonul intermediază comunicarea dintre rege și domnii șobolani. "Sunt un rege șobolanizat. Dezgustul a explodat sufletul". Intervine obsesia mizeriei interioare.
"Singurătatea în rahat e cea mai copleșitoare, acum ei scotocesc și în mizeria interioară a oamenilor și numesc asta revoluție."
Sunt atâtea și atâtea fațete ale marilor schimbări sociale, când comportamentul oamenilor se vede mai limpede, mai crâncen. Ca într-o agonie, regele decretează asupra drepturilor șobolanilor, filosofează: "șobolanul este unitatea de măsură pentru existența fizică și spirituală a omului".
Și întâmplarea face să mă întorc tot la Ion D. Sîrbu (în Lupul si catedrala).
"Se susține că toate, dar absolut toate metropolele europene, chiar și cele noi-nouțe, cum este Berlinul de exemplu, sunt clădite peste imense colonii de șobolani cenușii. Se pare că, fii atent acum... quantum-ul lor, al șobolanilor, este riguros egal cu numărul oamenilor ce locuiesc deasupra. Nu e de râs, domnule! În copilăria mea credeam că fiecare om are un înger păzitor al său - iată, la bătrânețe, sunt nevoit să constat că fiecărui om îi corespunde undeva... un șobolan."
Regele trece de la revolta de a fi judecat, de la împotrivirea de a recunoaște un asemenea tribunal - ce contrariant vine în minte 1989! -, la resemnarea de a se supune istoriei. Patetic, se lansează în discursul căruia bufonul îi amendează tonul de reproș.
"- Trebuie să fie un mesaj universal, echivoc și elocvent.
- Atunci scrie-l tu!
- A fost odată un popor. Adio."
Și Matei Vișniec conchide: așa se scrie istoria.
Iar eșafodul, securea, călăul, se estompează, domnii șobolani domină scenă. Regele dă semnalul, acordând acestora dreptul de a-l adulmeca pe bufon, ce cade, astfel, în genunchi, și pe sine însuși, căzând la rându-i în genunchi. Bufonul mai apucă să transmită cererea șobolanilor de a fi recunoscuți ca parte a ființei umane. Se prăbușește în fața regelui, care-l acoperă cu acea piele, se închide simbolul.
Unde sunt toți ceilalți? Au plecat spre mare. Metafora muzicii, a șobolanilor ce umplu spațiul, încât numai cu picioroange mai poți merge, se pierde spre sfârșitul scurt și copleșitor.
"Degeaba. Eu am să plec în căutarea poporului meu, vreau să intru curat în mare".
Sunetele armonioase ale unei muzici de dincolo de istorie, duc urma poveștii spre meditație. Mie îmi vine în minte, obsesiv, refrenul unui cântec (al celor de la Vama):
"Când ești un rege trist
Când ești un rege trist
Când ești un rege trist
Când ești...
Copilul care-aleargă către mare
Măcar o dată-n viață să mai fii..."
Rămân umbrele șobolanilor disputându-și coroana. Și revine și imaginea confraților acestora din montarea lui Radu Tudosie, Revizorul pe aceeași scenă, care și ea suscită tema mizeriei din lume.
Regele lui Vișniec simte apăsarea gândurilor, piatra filosofală, crăpăturile capului și revărsarea gândurilor. O să afle lumea.
Muriel Jakab-Manea și Eliza Labancz au construit un spectacol de referință pentru teatrul din Petroșani și pentru cei doi actori, în special pentru Daniel Cergă.
(fotografii: KLU Photography)