Celui care rămâne - Cseresznyéskert / Livada de vișini

Context

În perioada 3-12 decembrie 2021, Teatrul Maghiar de Stat Cluj prezintă o microstagiune / showcase care conține parte din premierele anului 2021: Hamlet de William Shakespeare, regia Gábor Tompa, Macbett de Eugène Ionesco, în regia lui Silviu Purcărete, Cseresznyéskert / Livada de vișini de A.P. Cehov, în regia lui Yuri Kordonsky, Állatfarm / Ferma animalelor după George Orwell, în regia lui Zoltán Puskás, Rómeó és Júlia / Romeo și Julieta de William Shakespeare, în regia lui Attila Vidnyánszky Jr. Bonus: Porno - Povestea soției mele de András Visky, în regia lui Árpád Árkosi, care a avut premiera în 2020. Microstagiunea include lansări de carte și o expoziție dedicată regizorului Harag György.

Livada de vișini

Ranevskaia (Imola Kézdi) se întoarce să ia ceva ce uitase. Descoperit, Firs (Áron Dimény) îi pune palmele la buze și o roagă să nu-l deconspire. Ochii ei uimiți și speriați cer explicații, el o învață să îi urmeze exemplul și să-și ridice brațele împreunate spre tavan. Adică, spre cer. Ceva mai devreme, Lopahin (Lóránd Váta) spusese: "Câteodată, când nu pot dormi, mă gândesc: Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfârșite, câmpii cât vezi cu ochii, orizonturi fără margini și, trăind aici, noi ar fi trebuit să fim niște uriași". Firs o învață pe Ranevskaia cum să fie un uriaș.

De la bun începutul montării lui Yuri Kordonsky a fost ceva aparte în privirea și gesturile lui Firs. O energie neobișnuită, un elan tineresc, o aură de boier / gentleman, un anume zâmbet, o anume bucurie. Cu toate măsurile de precauție necesare, se poate, totuși, spune că Firs al lui Áron Dimény (gândiți-vă la acest minunat actor când se va decerna UNITER-ul de rol secundar masculin la gala din 2022) este, ei bine, da, fericit! Și această fericire, pornită din înțelegerea finalului care se apropie, al vieții personale și al lumii care l-a născut și trăit, răstoarnă cam tot ce s-a spus, înscenat și jucat în ultimii mulți ani în legătură cu Livada lui Cehov și a noastră.

Alături de Firs, vor rămâne acolo, în amintire, memorie și nemurire, fiul (Venczel Lőrincz-Szabó) și mama Ranevskaia-ei (Andrea Vindis), întrupări gândite de Kordonsky și plasate de Dragoș Buhagiar în spatele pereților transparenți ai casei, luminați de uriașe candelabre, fulgurante năluciri și dureroase amintiri. Fiul va avea o minge de fotbal, mama un porumbel alb (consultant magician: Belloni - Béla Ledniczky), dar asta e deja o altă istorie, pe care ne-o va spune, poate, cândva, Firs.

***

Asemenea lui Helmut Stürmer în Macbett-ul jucat cu o seară înainte pe scena Teatrului Maghiar de Stat, Buhagiar dezvăluie uriașele profunzimi ale scenei clujene, dând la o parte, spre final, panourile din spate ale decorului. Judecând că actorii joacă mult pe culoarul central dintre staluri și aleargă de zeci de ori spre și dinspre foaier, spațiul de joc al Livezii se întinde pe zeci și zeci de metri. O nesfârșită coloană unește holul (adică, strada, parcul, stadionul, orașul), sala (spectatorii), scena (actorii) și backstage-ul (locul unde se naște spectacolul, adică magia / poate o altă realitate). La mijlocul acestui drum, o lampă cu un simplu bec se așază, cândva în primul act, în spatele machetei unei livezi, proiectând crengile copacilor în înalturi. Atunci, vedem livada.

Actorii rostesc parte din replici pe scenă și parte printre spectatori. În actul doi, mulți dintre ei dau fuga spre foaier, de unde revin uzi, semn că acolo, undeva, chiar este un lac, un râu, o apă, în care personajele se îmbăiază.

În clipa când își anunță triumful, Lopahin pornește invazia. Cucerește mai întâi scena, apoi sala, apoi holurile toate. "Eu am cumpărat-o!" se aude de zeci de ori, din toate colțurile teatrului / lumii, până când Lóránd Váta (impresionant!) rămâne fără aer și fără voce. În zecile de secunde ale sprintului lui de conchistador, restul personajelor privesc mute, nemișcate, dintre pereții condamnați (dar plini de fericire) ai casei.

Rămâne formidabilă intuiția lui Cehov, cel care, în 1903, a văzut în arivistul capitalist Lopahin și în studentul comunist Trofimov (Balázs Bodolai) cuplul ce va domina istoria viitorului. Încleștarea lor, de o carnalitate tulburătoare, din debutul actului 4, când studentul refuză banii investitorului, rezumă exemplar parte din ce urmat, urmează și va urma.

***

Între Firs-ul trecutului și Lopahin-Trofimov-ul viitorului, Ranevskaia. Prinsă între lumi, epoci și timpuri, ea e personajul central al piesei în măsura în care fiecare dintre noi e personajul central al vieții sale.

Imola Kézdi e într-o agitație aproape continuă, mereu preocupată, îngrijorată. În același timp, agitația, preocuparea, îngrijorarea ei nu rezolvă aproape nimic. Aproape nimic nu se concretizează, aproape totul îi scapă printre degete.

Deopotrivă prinși în harababura - cacofonia sentimental - intelectuală, se află Ania (Zsuzsa Tőtszegi), Duniașa (Eszter Román), Epihodov (Ervin Szűcs), Pișcik (Miklós Bács). Asumând, senin sau îndurerat, blazarea-ratarea, îi regăsim Charlotta Ivanovna (Melinda Kántor) și Iașa (Gábor Viola). Privind undeva, înspre trecutul ce n-a făcut niciodată loc viitorului, Gaev (Zsolt Bogdán) nu renunță la precizia pronunțării cuvintelor, la eleganța costumului și la invocarea hazardului bilelor de biliard. Ei toți formează, într-o formă sau alta, pentru o epocă sau pentru totdeauna, curtea reginei Ranevskaia.

Adevărata contrapondere a celei care pleacă e Varya (Éva Imre). Prinse, la rându-i, între lumea ce se prăbușește și cea care se naște, Varya alege, asemenea Soniei, în Unchiul Vania, să lupte (aka să muncească). Unită de Ranevskaia de iubirea neîmpărtășită (ah, disperarea îmbrățișării de pe urmă cu care Éva Imre îl încolăcește pe Lóránd Váta când simte că totul, chiar și speranța, s-a sfârșit!), Varya va trăi pe cont propriu și va lăsa propriile urme în viață. Ea nu va avea o curte de supuși a ei (cine s-ar închina la o fată, fie și frumoasă, etern îmbrăcată în negru? - costumele aceluiași Dragoș Buhagiar spun povestea lor despre fiecare personaj), dar va avea un viitor oricât de anonim și oarecare.

***

Spectacolul lui Kordonsky e dedicat celui care rămâne. Firs-ul lui Áron Dimény ne emoționează nu atât pentru că trage oblonul unei case care se va prăbuși, ci mai degrabă pentru că emană un sentiment rar: fericirea.