Cruzimea meritocrației - Bull

Noroc cu tânăra generație de regizori care aduce texte contemporane noi pe scenele bucureștene, spre deosebire de generația consacrată de regizori și directori de teatre care au încetat, în marea majoritate, să mai citească și să mai monteze piese noi și s-au refugiat în revivals. Adică fie în piesele nostalgice ale tinereții lor care le-au rămas în suflet, fie în texte clasice, pe care se căznesc să le actualizeze la nesfârșit, cât mai aglomerat stilistic și mai tras de păr - cu bugete deseori astronomice și decoruri ca din Cirque du Soleil.

Iată că unul din cele mai bune spectacole ale anului 2021 l-am descoperit când și unde mă așteptam mai puțin, într-o zi mizerabilă de iarnă, într-o sală minusculă de pe strada Gabroveni 29, regizat de un tânăr enorm de talentat, Silviu Debu, venit tocmai din Făgăraș (conform informațiilor de pe Facebook), pe un text de o oră, scris în 2015 de Mike Bartlett, un dramaturg britanic născut în 1980.

Într-un decor minimalist, compus dintr-un fotoliu alb în interiorul unui chenar pătrat de neon, Bull este o tragedie a meritocrației, scrisă eliptic, ca și Stupid Fucking Bird a autorului american Aaron Posner, montată la TNB tot de un tânăr, Răzvan Oprea. Bull este o piesă mult mai scurtă și are un conflict puternic; combină magistral competiția acerbă între colegii de corporație, frica de concediere, supraviețuirea Darwinistă, prejudecățile pe care le avem cu toții față de persoanele urâte, șleampete și diforme. Bull explorează acea zonă de gri, inconfortabilă, în care reacția noastră legitimă la defectele persistente ale altora se transformă pe nesimțite în cruzime. O temă cumva la modă, pe care o regăsim și în romanul feminist Burnt Sugar / Zahăr ars al indiencei Avni Doshi (intrat pe lista de finaliști a premiilor Booker în 2020 și publicat și în România la editura Humanitas în colecția Raftul Denisei).

Mike Bartlett a studiat engleza și teatrologia la Leeds, departe de Londra, și a început să scrie piese la 22 de ani (și i s-au jucat cam două pe an, ceea ce în România este imposibil, ținând cont de faptul că nici teatrele, nici regizorii nu au interes pentru piesele noi care le sunt trimise, și răspund dramaturgilor - când o fac - după mult timp și fără feedback). Cu alte cuvinte, Bartlett este produsul unei țări care își încurajează, respectă, și joacă dramaturgia națională, și unde există un proces de selecție sistematizat, nu aleatoriu, care oferă multe oportunități dramaturgilor. Primul succes al lui Bartlett a fost piesa Cock (2009), al cărui titlu are dublu sens - penis și cocoș -, și care explorează zona de gri a unui homosexual aflat într-o relație de lungă durată și care e atras dintr-odată de o femeie, al cărui conflict cu partenerul de viață este văzut ca o luptă între cocoși. În Bull, cuvânt care are și el mai multe sensuri - taur, minciună și intimidare agresivă a celor mai slabi - lupta de dominanță este asemuită cu o coridă. De fapt, la premiera din 2015 de la Old Vic Theatre din Londra, scena era împrejmuită de un ring ca de box, cu actorii sprijinindu-se deseori în corzi, și cu spectatorii amplasați de jur împrejur.

Partea de tragedie a piesei Bull este că distrugerea personajului principal, Thomas, excelent interpretat de Gabi Costin cu ticuri și într-un costum care pleznește pe el, este clară din primul moment și inexorabilă. Partea de inovație este că eroul tragic nu este o persoana pe care să o admirăm și cu care să ne identificăm. Nu e nici măcar un om obișnuit ca Billy Loman din Moartea unui comis voiajor sau un escroc simpatic ca cei ai lui David Mamet din Glengarry Glen Ross. Din contră, este o persoană care ne stârnește sentimente mult mai complexe, de silă, dispreț, amuzament și superioritate. Personajele sexy sunt antagoniștii. Cei răi au argumente bune. Dar Thomas este inocent, nu în sensul că nu este așa cum este descris de către colegi, dar că nu face rău nimănui și nici nu își înjunghie confrații de meserie pe la spate. Omul civilizat, pare să fie mesajul politically correct, este amabil și uman cu orice seamăn, oricât de dizgrațios și antipatic, cel puțin atâta vreme cât acesta își vede de treabă. Dacă este să avem o meritocrației, atunci să conteze doar calitatea muncii fiecăruia.

Construind cu imaginație pe schelele acestui text eliptic, viu tradus de Ilinca Hărnuț, regizorul Silviu Debu a creat un spectacol memorabil care te ține în priză de la primul gest până la ultima replică. A fost ajutat de patru actori tineri foarte talentați și carismatici, fiecare în felul lui. Revelații ale acestui spectacol au fost Diana Cavallioti (Isobel) principala antagonistă și personajul negativ complex care îl turmentează pe Gabi Costin de pe tocuri cui de 12 cm și într-o rochie de un bun gust perfect (coregrafie și costume Ioana Pashca), și Vlad Corbeanu (Carter), rechinul corporatist cu maniere impecabile care dorește să respecte toate aparențele de fair play. Mai puțin inspirată a fost distribuirea lui Virgil Aioanei (Tony) un actor foarte bun dar nu genul de macho care e mereu la sală și se mândrește cu pectoralii, așa cum e scris personajul.

Un spectacol de mare impact, calibrat cu fler, pe una din cele mai mici scene de teatru din Capitală, scena relativ nouă a Teatrului Mic din Centrul Vechi, pe un text contemporan puternic și incitant. O să vă facă plăcere să îl descoperiți.