Când ai cam bulit-o... - Bull

Acest text, extrem de crud și dinamic, scris de englezul Mike Bartlett - și montat de Silviu Debu la Teatrul Mic din București - vine și se înfige în ceea ce s-ar putea numi "pântecele moale al capitalismului": sindromul lipsei de omenie, strâmbarea caracterelor, pervertirea și epurarea valorilor, ca rezultat (sau premisă, de ce nu?) a rentabilității / randamentului cu orice preț. Capitalismul acela zis sălbatic, cu față inumană, pentru care lăcomia îngemănată cu profitul reprezintă o ideologie sacrosanctă.

Titlul ales de autor este plurisemnificant: de la tradiționalul John Bull, la bullshit și bulling. Până și tradiționalul nostru Bulă intră într-o anume rezonanță, mai ales că autorul caricaturizează din greu personajul victimei de sistem.

Ex abrupto, acest biet Thomas este ridiculizat din primul moment, prin incidentul neverosimil al scotocirii în proprii nădragi... ca preambul al crucialei întâlniri cu șeful firmei. Fiind în așteptarea anunțului de "restructurare" - mai pe șleau spus, concediere - ceilalți doi colegi ai așa-zisei echipe (pervers-răpitoarea Isobel și fantele Tony) îl atacă, îl toacă, îl martelează de-a dreptul pe acest ultra-vulnerabil coleg, de care trebuie să scape, cu orice preț, dacă vor să-și păstreze posturile, salariile, restul avantajelor.

Execuția este de o cruzime desăvârșită, deși poleiala corectitudinii politice ar trebui să o facă "onorabilă". De unde...?! Cu cinism, cu o agresivitate premeditată și dezlănțuită nimicitor asupra minoritarului bun doar de sacrificat, majoritarii îl descompun moral și volitiv, îl calcă-n picioare fără milă sau decență, dar - chipurile - corect politic. Odată planul îndeplinit (integral, exemplar, la toți indicatorii - cum se zicea pe vremuri) omul este realmente desființat: umilit, ridiculizat, pus în imposibilitatea de a se apăra. Un fel de reziduu al sistemului, numai bun de aruncat la gunoi; asta, desigur, pentru optimizarea "pe noi culmi" de randament a felului în care se fac celebrele și profitabilele vânzări. Că e vorba despre sistemul corporatist ori numai despre o firmă oarecare, algoritmul selectării / eliminării periodice a personalului de prisos rămâne apanajul aceluiași comportament automat, brutal, adesea nedrept, bazat pe sacrificarea celor mai slabi... de performanță sau de caracter. Sub acest aspect, textul grăbit, furibund, clocotitor al lui mister Bartlett spune totul. Cu năduf, cu furie pe alocuri, cu o luciditate pe cât de corozivă, pe atât de inutilă în contextul dat. Dar, mai ales, cu o precipitare a dezvăluirii, a acuzării și care diminuează, dacă nu chiar exclude nuanțele. Totul este vrac: și neputințele de adaptare / prevenire ale victimei, și sarabanda cruzimii orchestrată în cel mai (im)pur stil (supra)realist capitalist.

Că e vorba (sau nu) despre așa-zisul model corporatist, contează prea puțin. Deși trimiterile spre el sunt evidente (comportament, limbaj și vestimentație), apariția din final a Boss-ului - Bau-Bau mai edulcorează această certitudine, căci în asemenea structuri, CEO-ul nu se coboară până la nivelul simbriașilor. Iar operațiunile sanitare (murdare, adică ciclicele concedieri) sunt mai întotdeauna la mâna balaurului HR. Dar nu asta ar fi problema, căci nu avem de-a face chiar cu un documentar anti-corporatist. Problema e alta: din grabă, din neîndemânare (sau și din una și din alta), mister Bartlett lipește victima pe afiș, încă din debutul piesei sale. Altfel spus, îl "vinde" prea repede, gata ștampilat ca rebut. Nici în privința construcției sale, domnul autor nu stă tocmai bine, căci bietul Thomas-victima apare ca un fel de caricatură a neputinței și nepotrivirii cu sistemul în care, până atunci, de bine-de rău, funcționase totuși. Sadismul unei atari tratări întărește caracterul convențional, schematic al întregii dramaturgii, afectându-i verosimilitatea. Știu, e greu de construit, în cheie realistă, un personaj uman. Așa că autorul a scăpat de grijă, expediindu-l în ipostaza unei fantoșe, a unei caricaturi groase. Acestea fiind spuse și făcute, își anulează singur dezideratul potrivit căruia, prin Thomas, el ar trebui să acuze nedreptatea acțiunilor celorlalți. De unde...?! De la bun început, ăla e, săracul, ciuca bătăilor de joc, bun doar să încaseze... nu chiar meritat (creștinește vorbind), dar expunându-și într-un portret grotesc toate neputințele care-l fac, Doamne iartă-mă, chiar că incompatibil cu funcția avută și pe care se străduiește a și-o păstra. Și atunci, injustiția nu prea mai e atât de strigătoare la cer. Ba, ca să mai stoarcă niște lacrimi suplimentare, Bartlett își varsă și desaga cu motivații melodramatice: nevastă care l-a părăsit, copil de întreținut, izolare socială... tot tacâmul.

Spre cinstea lui, Gabi Costin se chinuie admirabil, pe alocuri chiar înduioșător, să-și păstreze personajul pe linia unei minime credibilități și maxime debilități. Ți-e drag, îți poate fi chiar milă de el... dar, până la urmă, realizezi că - așa cum a fost înzestrat din născarea dramaturgică - nu are datele spre a funcționa în respectivul malaxor.

Grupul de atac și nimicire (respectiv colegii: pempanta Isobel și oportunistul Tony) este ceva mai atent construit, chiar dacă din aceleași tușe stridente. Totuși, cei doi colegi haini își expun firile și motivațiile lor, așezate pe calapodul cinismului și mizerabilismului. Diana Cavallioti își exploatează foarte bine datele fizice. Spre cinstea ei, nu rămâne la acest nivel, valorificând prin trăiri expresive potențialul de jigodie perversă a personajului său. La rândul său, Virgil Aioanei călărește abil prototipul lichelei pre(a)fabricate - (ne)omul de succes în alcătuirea socio-profesională toxică pe care o servește și o reprezintă.

La sfârșitul tribulațiilor, patronul domn Carter descinde, asemeni unui Godot demitizat și vârât perfect în ambalajul-stas al produsului (in)uman eminamente negativ. În fond, acest reper așteptat să taie nodul deloc gordian al concedierilor nu are parte de o partitură cine știe cât de originală: el face exact ceea ce era de așteptat să facă, nimic mai mult, nimic mai puțin. Vlad Corbeanu îl joacă precis și detașat, fără complicații inutile. Ideea sacului plin cu crose de golf pe care-l poartă cu sine dom' Șef slujește bine atât personajul, cât și ideea spectacolului. Este unul dintre meritele regizorale, alături de ritmul cu adevărat diabolic în care evoluează cei patru interpreți, acumulând astfel o tensiune incandescentă pentru publicul-martor. Pentru că, să nu uităm: acesta nu are nici o așteptare de la ce se va întâmpla, singura zonă de interes fiind asupra modului cum se petrec lucrurile.

Altfel spus, un spectacol cu finalul nu doar previzibil, ci de-a dreptul telecomandat. Așa, ca să nu ne mai pierdem timpul și răbdare, jucându-ne de-a suspansul, eventuala compasiune și alte "nimicuri" care fac actul artistic atrăgător. Nu, doamnelor și domnilor! Aici, în bull(shit)-ul ăsta totul trebuie să fie și chiar este crud, previzibil, respingător, revoltător. Chiar că trebuie să lăsați afară orice speranță cu care, eventual, ați fi putut intra în sală.