decembrie 2021
Noaptea lui Helver
Lev Tolstoi spunea că "Marea masă a oamenilor își duce viața într-o disperare tăcută" și că "Toată lumea face planuri și nimeni nu știe dacă va trăi până seara", iar piesa lui Ingmar Villqist, pseudonimul literar cu sonorități sudeze al dramaturgului polonez contemporan Jarolsaw Swierszcz, ilustrează aceste gânduri. Născut în 1960 și debutat în 1998 (cu piesa de față scrisă în 1999), Villqist scrie ca în secolul 19 (naturalist), cu ecouri politice și artistice din secolul 20 (progromul nazist, Lecția lui Eugen Ionesco) și ecouri tematice din secolul 21 (focusul pe marginalizații sociali și persoanele cu dizabilități). Considerat unul din cei mai buni creatori polonezi contemporani de teatru, este interesant cum Villqist s-a îndepărtat de teatrul absurdului și grotescului care a marcat a doua jumătate a secolului 20, fără să pășească în viitor, ci în trecut, cu o reîntoarcere întrucâtva epigonică la clasicismul nordic.

Premiera națională cu Noaptea lui Helver, tradusă de Anton Breiner și regizată de Matei Lucaci-Grünberg este un spectacol greu ca un tanc german și pentru actori și pentru spectatori. Atmosferic semănând cu Ibsen, dar nu la același nivel, cu o coregrafie înghețată în chihlimbar semnată de Gabi Albu. Helver (Andrei Huțuleac) este un tânăr debil mintal care flutură un steag nazist pe fereastră încântat de comoția străzii, sub privirile de martiră ale mamei sale adoptive, Karla (Amalia Ciolan). De afară se aud strigăte și mai apoi zgomot de avioane, și nu e clar din text dacă ne aflăm în anul 1939 când armata germană a spulberat Polonia sau în alt moment istoric (aflăm din programul de sală că acțiunea se petrece în anii '30 ai secolului trecut, o poziționare istorică vagă care cuprinde întreaga ascensiune nazistă).

Prima jumătate de oră din spectacol este statică din punct de vedere dramatic, cu multă vorbărie oarecum redundantă - pentru că spectatorul modern se prinde repede de dinamica unei scene și nu are attention-span-ul din secolul trecut - dar ne oferă posibilitatea să admirăm virtuozitatea eclatantă a lui Andrei Huțuleac pentru care piesa oferă o partitură "de Oscar." Remarcăm și marele talent - discret - al Amaliei Ciolan, o actriță cu un timbru vocal plin de căldură și sensibilitate care transmite emoții puternice cu o mare economie de mijloace. Textul crește apoi în intensitate și în complexitate, iar drama din interior devine din ce în ce mai inconfortabilă, apoi din ce în ce mai disperată, și în final din ce în ce mai tandră, amintindu-ne de istoria cumplită din care ne tragem cu tot zbuciumul și suferințele și alegerile imposibile care ne-au precedat.

Piesa face parte din Programul Uși deschise pentru toți (actorii TNB, cărora li se adresează programul, își aleg un text si un regizor, lucrează, apoi prezintă conducerii artistice a teatrului spectacolul și primesc verdictul: admis sau respins). Această propunere repertorială este așadar un pic surprinzătoare, dar interesantă, și pare într-o anumită măsură mai ofertantă pentru actori decât spectatori. Românii, ca și englezii, sunt mai degrabă amatori de farse și de comedie, mai puțin de tragedie și dramă. Motivul ocupației naziste pare cumva îndepărtat generației de azi, pierdut în negura istoriei, odată cu programul de exterminare al persoanelor cu dezabilități.

Ca un reminder, citez din textul postat pe site-ul Muzeului Holocaustului al Statelor Unite din Washington D.C.: La 14 iulie 1933, guvernul nazist a instituit "Legea pentru prevenirea descendenței cu boli ereditare". Această lege, unul dintre primii pași făcuți de naziști în direcția de a crea o "rasă superioară" ariană, a cerut sterilizarea tuturor persoanelor care sufereau de boli considerate ereditare, cum ar fi boli mintale, dificultăți de învățare, deformări fizice, epilepsie, orbire, surditate și alcoolism sever. Odată cu adoptarea legii, al Treilea Reich și-a intensificat propaganda împotriva persoanelor cu dizabilități, etichetându-i în mod regulat "ființe nedemne de viață" sau "consumatori inutili" și evidențiind povara lor asupra societății.
Doar câțiva ani mai târziu, persecuția persoanelor cu dizabilități a escaladat și mai mult. În toamna anului 1939, Adolf Hitler a autorizat în secret un program administrat medical de "moarte prin milă
" ("mercy death") cu numele de cod "Operațiunea T4", cu referire la adresa sediului programului din Berlin din Tiergartenstrasse 4. Între 1940 și 1941, aproximativ 70.000 austrieci și germani. persoane cu dizabilități, au fost ucise în cadrul programului T4, majoritatea prin operațiuni de ucidere la scară largă folosind gaze otrăvitoare. (Această metodologie a servit ca precursor al metodelor de exterminare simplificate ale "Soluției finale.") Deși Hitler a ordonat în mod oficial oprirea programului la sfârșitul lunii august 1941, crimele au continuat în secret până la sfârșitul războiului, ducând la uciderea unui estimat de 275.000 de persoane cu dizabilități.

Matei Lucaci-Grünberg a creat un spectacol de mare profunzime, emoție și sensibilitate, în pofida unor mici lungimi (la început și sfârșit), și a condus actorii spre două performanțe demne de o nominalizare sau chiar de un premiu UNITER de interpretare. Este o premieră pentru un public interiorizat, care nu fuge de subiecte dificile.
De: Ingmar Villqist Regia: Matei Lucaci-Grünberg Cu: Andrei Huțuleac, Amalia Ciolac

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Național - Sala Atelier
28.01.2022 20,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus