Noaptea lui Helver este un text al său destul de crud care descrie fascinația unui tînăr cu retard mintal pentru nazism și maniera tragică în care-i cade victimă, sub ochii neputincioși ai mamei sale adoptive. De fapt, nicăieri în text nu apare explicit vreo referire la nazism, dar originea poloneză a autorului, muzica germană care se aude la radio, steagul roșu cu cruce neagră pe care îl agită Helver și acordurile din Lili Marlene din final, către nazism conduc. Tînărul Helver, cu minte puțină și inocentă, cu candoarea specifică situației și condiției sale medicale, e subjugat de ritualul nazist și de un anume Gilbert (numele acesta e repetat pînă la obsesie în prima parte a spectacolului) care îl instruiește ca să devină un adevărat soldat. Mama adoptivă acceptă cu evidentă reținere pasiunea băiatului, intră în jocul lui încercînd să-l domolească dinăuntru, îl apără cum poate, pune la cale strategii de salvare. În final, teroarea se dezlănțuie, cei cu probleme psihice sînt vînați (și, presupunem, uciși), Helver e bătut, furat, amenințat de același Gilbert (cam de neînțeles schimbarea acestuia în răstimp de numai o zi) și se refugiază acasă unde mama sa adoptivă, ca să nu-l lase în mîna ucigașilor în uniformă, alege să-l ucidă ea cu o supradoză de pastile din care tînărul lua numai două pe zi.
Există în text o sugestie alegorică: ideologia care fascinează ajunge să-și anihileze adoratorul. S-ar fi putut specula în direcția asta, dar spectacolul nu înspre alegoric se îndreaptă, ci spre un realism destul de apăsat, în manieră foarte clasică. În paranteză fie spus, mai multe surse pe care le-am consultat prezintă textul drept unul expresionist. Nu am avut acces la original, nici la vreo traducere integrală, dar ce am văzut pe scenă e foarte departe de expresionism: e realism pur cu bătaie spre naturalism. Nici referirile la Grotowski nu mi se par oportune. Nu mi se pare un text bun, ci unul cu prea multe cedări spre sentimentalism lacrimogen (mai ales în partea a doua, cu multe replici complet neverosimile spre final). N-aș zice că îmi e clar de ce l-a ales regizorul. În limitele textului, însă, Matei Lucaci-Grünberg construiește impecabil.
Într-un decor de factură clasică, în care obiectele înfățișează, nu semnifică, evoluează doi actori care, fiecare în parte, oferă un recital. Andrei Huțuleac intră în pielea tînărului cu retard mintal păstrînd aceleași gesturi obsesiv-compulsive de la început pînă la sfîrșit, aceleași ticuri de vorbire, evitînd însă orice șarjă și necăzînd nici o clipă în caricatură. Personajul lui e cînd atașant, ca un copil mare și naiv, cînd stupid, Huțuleac trecînd fără efort de la o stare la alta, într-o veritabilă performanță actoricească. În replică, Amalia Ciolan, mama adoptivă, face aici un rol tragic care i se potrivește, atingînd accente de reală fervoare interioară, cu o admirabilă economie de mijloace teatrale. Relația dintre cei doi actori funcționează bine și legătura dintre ei dă consistență spectacolului: dacă, în prima parte, Helver face la propriu instrucție cu mama sa adoptivă (tînărul știe că nu e mama lui biologică), aceasta intrînd, de dragul lui, în joc, acceptîndu-i pulsiunile dictatoriale, apoi balanța se echilibrează, mama recăpătîndu-și preeminența, tînărul redevenind docil, supus.
E meritul regizorului că a știut să-și arate clar intențiile prin jocul actorilor pe care l-a condus cu discreție și eficient. I-a reușit un spectacol care pune întrebări, emoționează și atinge o coardă sensibilă a spectatorului.
(foto: Florin Ghioca)
Teatrul Național București
Noaptea lui Helver, de Ingmar Villqist. Traducere: Anton Breiner
Regie: Matei Lucaci-Grünberg
Scenografie: Gabi Albu
Sound design: Sever Bârzan / Regia tehnică: Adrian Ionescu
Cu Amalia Ciolan și Andrei Huțuleac.