Tribuna / decembrie 2021
O scrisoare pierdută
Dacă ar fi să căutăm unitate stilistică în montarea Scrisorii pierdute a lui Alexandru Mâzgăreanu de la Piatra Neamț, cu premiera în preajma sărbătorii noastre naționale 1 Decembrie, am greși iremediabil.

În primul rând pentru că plasarea acțiunii într-un spațiu bivalent - hală industrială și salon - își pierde pe parcurs semnificația. Profilele "metalice" în formă de I, așezate oblic pe scenă, drept grinzi masive de susținere, apasă greu nu numai deasupra personajelor piesei, dar sunt pe punctul să se extindă și peste spectatori, torturându-i. Venind din mediul muncitoresc (au traversat ele, personajele, marele avânt muncitoresc din epoca ceaușistă?), Tipătescu și Ghiță Pristanda intră pe scenă cu fulminante căști roșii (simbol comunist) de protecție pe cap și cu câte o drujbă zornăitoare în mână. Că drujba e folosită de muncitorii forestieri și nu de niște muncitori în hala de producții metalice e o altă problemă. Adică nu se leagă. Ne dumirim că fierăstraiele mecanice manuale sunt vectori ai mâniei și vor fi folosite pentru a sublinia starea de maximă excitație nervoasă a personajelor. Și de aici derivă celelalte ieșiri din liniaritatea realistă a piesei lui Caragiale, lăsând amprente marcante în spectaculozitatea ilariantă a montării. Căci, de pildă, după ce își dă jos din cap casca de protecție, prefectul devine subit un rafinat aristocrat. El, executant docil al ordinilor venite de la centru (din capitală), pune numaidecât în practică propunerea prezidentului nostru de azi, adică se apucă să joace... golf. Iar Ghiță, sluga lui servilă, fără straie de polițer, îi prinde, slugarnic, mingile. Iată cum actualitatea penetrează batjocoritor ramele clasicității piesei!


Elocventă sugestie a raportului șef-subaltern, secvența are hazul ei, firește. Urmează, desigur, alte găselnițe regizorale cu tentă actualizatoare, persiflantă. Nici nu mai interesează că am ieșit din rigorile cutumelor realismului critic. Ceea ce propune tânărul regizor este un limbaj eclectic, vioi, colorat, de un cinism extrem, aplicat inteligent, zglobiu, inspirat, pe vechiul, ultracunoscutul text al lui Nenea Iancu, astfel întinerit, revitalizat. Hală uzinală-salon-sală de ședințe, treacă meargă. Dar ce caută butaforia reprezentând un urs ridicat în două picioare, pândind dintr-o nișă laterală? E amenințarea venită din regnul animal, natural, inocent, revărsată peste mediul uman contrafăcut? A mai insinuat așa ceva Alexandru Dabija în 2005 cu Pygmalion și n-a ținut.

Cutuma conform căreia Caragiale nu poate fi jucat decât de bucureșteni sau craioveni (sudiștii guralivi) cade în condițiile date, întrucât spectacolul nemțean trece granițele regionalismului oricât de pitoresc ar fi el în esență, înscriindu-se într-un progresiv complex de răstălmăcire a caragialismului. Dacă există un Bicaz Ardelenesc, de ce n-ar exista și un Caragiale moldovinesc, mai ales că Nenea Iancu a ființat ca revizor școlar și pe aceste meleaguri moldave și figuri de moftangii sau de impostori comici găsești oriunde în țara românească. Spiritul caragialesc e prezent sub o formă sublimată în Piatra Neamț. De la berăria "Nenea Iancu" la Teatrul Tineretului sunt doar câțiva pași iar spectatorii din sală par a devora literalmente, cu aviditate și extaz, cele petrecute pe scenă în spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu, admirându-i imaginația și creativitatea.


Să revenim la spectacol. Ambițiile regizorului nu țin de o coerență a viziunii, nici a limbajului, deși ca deconstrucție se întrezărește ceva și în acest sens, cât se bazează exclusiv pe năstrușnicii asamblate comic și ambalate în hârtie creponată kitsch, precum lumea personajelor piesei. Adecvarea e evidentă. Practic, prin augmentare vizuală și interpretativă, exces de mișcare și tăvălire pe jos, desigur motivate ca expresionism halucinant, spectacolul ne prezintă o lume pe dos. Este o coerciție a imaginarului care se oprește la aceste exagerări sărite din firescul manifestărilor omenești. Tompa Gábor a mers mai departe cu prezentarea lumii pe dos în Scrisoarea pierdută montată la Cluj în 2006. Toate personajele masculine au fost atunci interpretate de femei iar Zoe a fost un bărbat. De reținut că și tricolorul a fost unguresc în acest joc de-a Caragiale. Asta lume pe dos! Desigur, neaoșismul limbajului, cu subtilitățile lui, a fost eludat. Dar sugestia de Caragiale incisiv și acid și-a păstrat tonul demolator al politicianismului dintotdeauna.

N-aș spune că Alexandru Mâzgăreanu îndrăznește mai puțin, e mai cuminte în comparație cu îndrăzneala lui Tompa. El marșează la fel de puternic pe alte coordonate de expresivitate scenică. În primul rând acordă o mai mare importanță lui Zoe Trahanache. Cristina Mihăilescu Dembinski încarnează, ilar și agresiv, caracterul volitiv al femeii îndrăgostite. Ea e mai prezentă pe scenă decât în alte montări, subliniind istericalele femeii în stare să se cațăre pe stâlpul disperării (al halei-salon) când nu mai vede nicio speranță în apărarea onoarei și iminenta divulgare a adulterului. De altfel, pe respectivul stâlp se vor cățăra când unul, când altul (Ghiță, Cațavencu), ridicați pe verticala deriziunii și a ridicolului. Rolul actriței este destul de ingrat. Ea desenează cu tact senzualitatea personajului (scena în care se tăvălește pe jos cu Fănică e perfect motivată), fiind în același timp caraghioasă cu mersul ei șchiopătat.


Scrisorica de amor pierdută, este înghițită efectiv de Zoe după ce ajunge în mâna ei. Se creează un alt moment comic, savurat de public. Pe lângă importanța restituită Zoei, regizorul mai introduce trei femei în locul grupului Ionescu, Popescu, susținătoarele lui Cațavencu: Gina Gulai, Maria Hibovski și Cătălina Eșanu. Ele vor evolua în costume naționale la ședința de la primărie, interpretând parodic melodii populare și ținând în mâini pancarte cu inscripția A E R, adică Societatea Enciclopedică "Aurora Economică Română". De la AER la AUR (de ce nu?) sau la vacuitatea promisiunilor și la alte cele, căci literele se schimbă mereu ca siglele partidelor dornice să ajungă la guvernare.


Tușa parodică e întreținută pe tot parcursul spectacolului. În scena ședinței, Cațavencu vine cu un uriaș simbol al dacismului, capul de lup și e îmbrăcat strident, sfidător, în culorile tricolorului. Daniel Beșleagă realizează un Cațavencu extrem viclean și ipocrit, licheaua dezvăluită în toată hidoșenia de politician versat și versatil. Când se ridică pe aripile succesului, când se gudură ca un cățeluș pe lângă cei ce au ajuns la putere.


Câteva modificări în cronologia acțiunii vor să arunce altă lumină asupra luptei politice. De sentimente curat patriotice este pătruns Cetățeanul (parțial) turmentat, interpretat de Andrei Merchea Zapotoțki, care intervine în comèdie țipând la cei de pe scenă de undeva de la balcon, legănându-se cu un drapel tricolor în mână.


Paul Ovidiu Cosovanu în Ghiță Pristanda e o zgâmă de om în mâna puternicilor zilei. Puterea lui de om de ordine e anulată complet. Tandemul Farfuridi - Brânzovenescu, adică Rareș Pârlog și Dan Grigoraș, beneficiază de aparatura modernă utilizată de conspiratori. Rareș Pârlog excelează în discursul său despre trădare și trădători, împrumutând figura unui sperios patologic, Dan Grigoraș pare mai resemnat în privința trădătorilor. Unul mai activ, altul mai pasiv, ca și între membrii oricărui partid din zilele noastre.


Dar numai atât? Tudor Tăbăcaru e un Zaharia Trahanache ticăit și tacticos, așa cum cere rolul, exact și precis, enervant de exact, iscusit de precis. Deconspirarea numelui candidatului venit de la centru nu pare a avea vreun ecou în mintea înflăcărată a candidaților în alegeri. Rivalii politici parcă știu că se luptă între ei degeaba, dar intensitatea luptei politice nu scade. Emanuel Becheru e un Agamiță Dandanache atins de sindromul Down. Apariția lui, mutra, schimonoseala și mișcările au ceva din jocul de nărod al celebrului comic american Jerry Lewis, un cretin decrepit, foarte simpatic, din start îndrăgit de public. Mircea Postelnicu e cel mai agitat Tipătescu pe care l-am văzut pe scenă. Are vervă, mișcare de scenă, are fler de cuceritor, dar și răceală de brută când nu mai empatizează cu trăirile partenerei.


Tunete și fulgere cutremură scena mai ales spre sfârșit pentru a puncta grozăvia luptei politice și mascarada la care consimt înfrânții. Responsabil de efectele sonore și luminoase este Daniel Klinger iar de scenografia spectacolului răspunde Andreea Săndulescu. Aceștia doi încheie lista tinerilor realizatori ai scrisorii "regăsite" sub această formă accentuat parodică la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Cu ce rămâne spectatorul? Tipătescu joacă golf, etc, etc... Iată, Scrisoarea pierdută poate fi deschisă scenic și cu această cheie!
De: I.L. Caragiale Regia: Alexandru Mâzgăreanu Cu: Mircea Postelnicu, Emanuel Becheru, Tudor Tăbăcaru, Rareș Pîrlog, Dan Grigoraș, Daniel Beșleagă, Cătălina Eșanu, Gina Gulai, Maria Hibovski, Paul-Ovidiu Cosovanu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Cristina Mihăilescu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus