Călători în lumină - Utas és holdvilág / Călător sub clar de lună

Anul 2022 a început promițător la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Pe data de 8 ianuarie a avut loc prima dintre cele șapte premiere promise pentru anul în curs: Utas és holdvilág / Călător sub clar de lună, în regia lui Botond Nagy. Dramaturgia a fost asigurată de Agnes Kali după romanul psihologic omonim al scriitorului maghiar Antal Szerb (1937), "un roman introspectiv al omului în căutarea propriei persoane"^[i], pe care directorul teatrului, regizorul Tompa Gabor, îl asemăna, într-o declarație de presă, cu Enigma Otiliei.
 

Spectacolul începe într-un decor auster: pe scenă sunt doar câteva scaune, dincolo de care vedem cortina lăsată - de fapt sunt chiar două cortine: una de catifea și una metalică - iar Erzsi (Anikó Pethő), proaspăta soție a lui Mihály (Balázs Bodolai), după cum ne vom lămuri ulterior, îl așteaptă pe acesta răbdătoare. În același timp, ne așteaptă și pe noi, spectatorii, să ne ocupăm locurile. Acest început definește cadrul participativ în care se va desfășura spectacolul, în care spectatorii devin și ei parte a celor ce se petrec pe scenă. Deseori personajele intră și ies, alergând sau nu, pe culoarul dintre cele două șiruri de scaune, iar în două rânduri vor lua loc în sală, alături de privitori. Iar regizorul, Botond Nagy, confirmă (în elegantul caiet de sală pus la dispoziția curioșilor și în format electronic pe siteul Teatrului Maghiar de Stat^[ii]) intenția de a lua ca parteneri spectatorii într-o poveste similară celei pe care spectacolul o prezintă pe scenă: "sper că pentru toți participanții va reprezenta o ocazie să înceapă propriile călătorii lăuntrice spre locul unde sunt concepute visele, unde totul este posibil și speranța încă există."

Prima jumătate de oră a piesei, bogată în dialoguri și evocări, m-a dus cu gândul la Clasa noastră (2015, de Tadeusz Słobodzianek, în regia lui László Bocsárdi, la Teatrul Național Cluj-Napoca), un spectacol despre zece copii, polonezi și evrei, și destinul fiecăruia dintre ei de-a lungul a șaptezeci de ani de istorie marcați de nazism și apoi de stalinism. Mi s-a părut tulburător să citesc ulterior că autorul Antal Szerb (care nu și-a negat originile evreiești, deși a fost educat drept creștin) a fost ucis de naziști într-un lagăr de muncă forțată, la Balf.
 

În această primă parte a piesei, prin ușa cortinei de metal pătrunde uneori în sală un fascicul de lumină, care luminează clar-obscurul scenei. După ridicarea cortinei, decorul rămâne simplu în elemente, dar complex în efecte. Pe scenă este creat, cu ajutorul unor lasere și a unor proiecții, un paralelipiped de lumini, împărțit în segmente care se luminează succesiv, în funcție de desfășurarea acțiunii. Uneori, sunt create 20 sau 25 de pătrate luminoase pe scenă, alteori forme geometrice tridimensionale sau o ploaie de lumini. Acest minimalism scenografic al Irinei Moscu - completat de LED & video design-ul lui András Rancz și de echipa de LED-sculpture din care fac parte Botond Bardócz, Péter Buksa, Mihály Fábián, Romeo Groza, Levente Kerekes, Dávid Kiss și Sándor Maier, dar și de light design-ul semnat de Cristian Niculescu și Romeo Groza - servește perfect atmosfera piesei și pune în evidență talentul impresionant al actorilor. Îmi vine greu să spun de ce este atât de potrivit Balázs Bodolai pentru rolul lui Mihály: în orice caz este credibil, prin aerul său uneori absent, visător, prin convingerea cu care analizează evenimente trecute, prin nesiguranța cu care își analizează viitorul. Folosirea efectelor luminoase pe parcursul spectacolului este inspirată și amplifică intensitatea exprimării artistice. Se creează o atmosferă fantasmagorică, ușor gotică pe alocuri^[iii]. Inserțiile muzicale (ce îi aparțin lui Csaba Boros) - mai puțin avangardiste ca efectele luminoase - contribuie la o oarecare detensionare a actului artistic, sugerând o întoarcere la mundan și la realitatea consumeristă a vieții contemporane.
 

Sentimentele nemărturisite sunt de neuitat spune Andrei în Nostalghia lui Tarkovsky (1983). Poate că același lucru îl trăiește și Mihály față de Éva (Zsuzsa Tőtszegi), parteneră de joacă în copilărie, față de care nu și-a exprimat niciodată sentimentele. El nu își recunoaște pasiunea în discuțiile cu soția lui dar, din păcate, alege să o părăsească în timpul voiajului lor de nuntă, desfășurat pe tărâm italian. Chiar dacă nu a văzut-o demult pe Éva, și nici nu o va întâlni decât pentru puțin timp la o înmormântare, iubirea lui nu descrește, dimpotrivă - cu cât distanța e mai mare cu atât și iubirea e mai mare. "Mihály este un om care nu se poate desprinde de trecut, nu poate trăi în prezent. Este ceva care îl ține în trecut, care îl cheamă acolo.", așa cum spune actorul Balázs Bodolai despre personajul său.

Mihály continuă să rătăcească prin Italia, haotic și fără un țel anume. Pe parcursul peregrinării sale se întâlnește cu diverși prieteni, mai mult sau mai puțin apropiați (Lóránd Váta, Ervin Szűcs), cu care vorbește despre nesiguranțele sale și alături de care caută soluții pentru neliniștile care îl traversează. Mihály este permanent măcinat de dorul tinereții, al adolescenței; îl cuprinde melancolia și nostalgia pentru un timp pe care nu îl va mai putea recupera niciodată ("Mă înnebunește nostalgia după tinerețea noastră" îi va spune unuia dintre prietenii din copilărie). Angoasa aceasta îl va împinge chiar spre gânduri suicidale, ca un mod de scăpare din viața lui de adult ("Gândește-te numai, e mult mai ușor și mai natural să mori decât să rămâi în viață"). În acest cadru nu poți să nu te întrebi ce este timpul și cum să te raportezi la trecerea lui, sau dacă nu cumva refugiul în amintire este singurul mod de a rămâne în viață. Ori te vei întreba ce este destinul, dacă ți-l faci sau îl descoperi? așa cum se întreabă și Andrei Pleșu într-o recentă dezbatere epistolară cu Gabriel Liiceanu: "E important cine ești, care este în mod real identitatea ta". Dar, poate, vei și conștientiza adevărul cu caracter general al celor pe care le spune actorul Balázs Bodolai despre starea personajului Mihály "Cuvântul nostalgie provine din greacă și este compus din nostros și algos adică trecut și durere, durerea provocată de faptul că trecutul nu mai este. Această dorință pentru ceva care nu mai este are un preț foarte mare. Prețul este că nu poți trăi în prezent atâta timp cât nu te-ai desprins de trecut."
 

Tamás (care nu apare fizic în spectacol, ci e doar evocat în discuțiile dintre personaje) a fost unul dintre prietenii copilăriei lui Mihály și iubitul Évei. După două tentative ratate, el se sinucide, asistat de Éva. Tamás poate fi personajul absent, dar sub auspiciile căruia prietenii săi par a-și trăi încă viața. Mihály vrea să îl copieze, măcar în moarte dacă în viață nu a reușit. Dar fiecare viață este unică și irepetabilă. Și are valoare. La fel cum fiecare trebuie să își caute propria moarte, după cum afirmă Evá, tot așa fiecare trebuie să își trăiască propria viață. Chiar dacă uneori nu pare a avea niciun alt sprijin decât amintirea. Dar "E mult mai simplu să îți amintești decât să fii. E mult mai ușor să îți iubești amintirile decât să le confrunți", avertizează Agnes Kali, dramaturgul spectacolului.
 

Spectacolul are un final - binevenit - în care primează raționalul. Tatăl lui Mihály (Miklós Bács) vine în Italia și încearcă să-și convingă copilul să se întoarcă acasă, să trăiască alături de cei care-l iubesc. Și astfel, într-o lume dominată de confuzie, de frică, de știri false și contradictorii, de bâlbe instituționale și corupție, de pandemie și vești de războaie, spectacolul lui Botond Nagy ne arată o lumină. Trebuie să alegem viața. Trebuie să trăim. Așa cum ne amintea și îndemnul din sfârșitul spectacolului Unchiul Vania (Andrei Șerban, 2007 - aflat încă în repertoriul teatrului, chiar dacă se poate juca rar în aceste vremuri pandemice). Sper ca și Călător sub clar de lună să aibă aceeași longevitate.

(Foto: Biró István)