Călătorul exponențial, obsedat de magia tinereții, e personajul principal Mihály, întruchipare a tipului dubitativ, abulic, un bărbat proaspăt căsătorit cu Erzsi (Pethő Anikó), aflați amândoi în călătorie de nuntă la Veneția. Rolul maraton al lui Mihály e susținut în forță, cu maximă intensitate și capacitate de interiorizare de Bodolai Balázs, care pune în evidență fețele inadaptabilității personajului la un prezent mereu agresiv, neconform cu idealurile și sentimentele sale. De aceea, refugiul în trecutul budapestan, cu prietenii și iubirile tinereții din "casa Ulpius" e mereu dătător de speranțe, până când adevărata confruntare cu realitatea lovește dur și destabilizează sufletul eroului împovărat de neîmpliniri.
Se spune că romanul psihologic scris de Antal Szerb în 1937 "este poate cea mai emoționantă carte tristă" din întreaga literatură maghiară, ale cărei ecouri, iată, se revarsă, într-o structură sobră, dar și romantic învăluitoare, în efecte vizuale și sonore puternice, în spectacolul lui Botond Nagy, inundat literalmente de halucinațiile eroului. Sentimentul apăsător al nostalgiei eroului conturează călătoria lăuntrică prin haosul existențial. Se insinuează atmosfera de odisee modernă a cunoașterii de noapte, o călătorie în memoria și analiza faptelor petrecute cu ani în urmă în dorința căutării propriei identități.
Pentru periplul prin labirintul întâmplărilor, început prin gangurile din Veneția, regizorul a ales avanscena ca spațiu al prezentului real. Înaintarea prin cețurile memoriei e posibilă numai după ridicarea cortinelor. Spațiul de joc descoperit treptat în spatele lor e intens geometrizat, luminat impresionant, în scânteieri irizante, în acord cu scenele și momentele acțiunii, însoțit uneori de proiecții video intens extrapolate simbolic. Efectele vizuale au un rol determinant în sugestivitatea "călătoriei lăuntrice" întrucât însoțesc sugestiv introspecția în cutele memoriei afective.
Răspund acestor cerințe tematice coautorii mirajului scenic, adică o întreagă echipă, mustind de inventivități tehnice. Scenografia aparține Irinei Moscu, se ocupă de LED & Video design, Light design și LED-sculpture Rancz András, Cristian Niculescu, Groza Romeo, Bardócz Botond, Buksa Péter, Fábian Mihály, Kerekes Levente, Kiss Dávid, Maier Sándor. Momentele de muzică disco, propuse de Boros Csaba, însoțesc peregrinările eroilor prin mediul ambiental preponderent monden dintr-o Europă în curs de schimbare din secolul trecut.
Drumul inițiatic, al tăcerii și al cunoașterii de noapte se intersectează cu amintirile, cu dezamăgirile și cu dezvăluirile traumatizante, între care cea mai dureroasă este iubirea nemărturisită, neîmplinită pentru Éva Ulpius (Tőtszegi Zsuzsa). Mihály, atins de angoase, recunoaște învins, din perspectiva unei victime: "e mult mai ușor și mai natural să mori decât să rămâi în viață". Această tristețe, resimțită după despărțirea de prietenul Tamás, "un prinț destinat morții", marchează profund sufletul bolnav al eroului. Dar tentația suicidară nu i se potrivește, cu toate că prezicătoarea Vania (Albert Csilla) îl citește cu precizie: "Signore e un suflet foarte bun, dar nu-i pentru lumea asta".
Rătăcirile eroului sfârșesc doar atunci când tatăl său (Bács Miklós) vine după el să-l ia acasă. E un semn de izbăvire divină. Petrecărețul Ervin, întâlnit în "casa Ulpius", devenit Pater Severinus (Szűcs Ervin), retras într-o mănăstire, aduce un elogiu sublim vieții: "Starea noastră este darul de grație al lui Dumnezeu, care ne ridică deasupra timpului".
Textura densă a replicilor indică o vie și necruțătoare dezbatere intelectuală pe teme generale, cu trimitere la mit și la comentariul eseistic extrem de rafinat. Prietenul din tinerețe, cinicul și vicleanul Szepetneki János (interpret Váta Lóránd), precum și Patakki Zoltán, fostul soț al lui Erzsi (Viola Gábor) sporesc natura conflictuală a acțiunii. Dimény Áron, în dublă ipostază interpretativă: doctorul Ellesley și Waldheim Rudi; Kiss Tamás în rolul Persanului întregesc distribuția unui spectacol impresionant ca amplitudine compozițională și implicare actoricească fără cusur. Nu mai puțin importantă este implicarea spectatorului în acest hățiș de gânduri și reflecții, contrase într-o meditație gravă, atinsă de tristețe și melancolie, despre consecințele inadaptării la "clipa cea repede ce ni s-a dat".